Doru Gînju: “Galeria m-a ales pe mine, nu eu pe ea!”

După ce a lucrat, aproape 20 de ani, în mediul corporatist, Doru Gînju a decis să își deschidă o galerie de artă contemporană românească: SOL Gallery. Curaj? Inconștiență? O combinație între cele două, ar spune Doru. Însă, după ce l-am ascultat cu câtă plăcere vorbește despre garajul din centrul Bucureștiului transformat în galerie de artă (din strada Jean-Louis Calderon, nr. 26), noul val de artiști, ruperea de rutină, libertatea dobândită și întâlnirea vie dintre cei care intră în galerie și operele de artă – mi-am dat seama că drumul pe care l-a ales nu are nimic inconștient și nu e întâmplător. Dimpotrivă, dacă îl vezi printre sculpturi, tablouri și fotografii, îți dai seama că e omul potrivit, la locul potrivit. Care acum face ceva ce îi place și, în același timp, are mai mult timp pentru familie.

Povestește-mi, pe scurt, parcursul tău profesional.

De formație sunt inginer, am terminat facultatea în 1991 și am făcut parte din prima generație care nu a mai avut repartiție. Primul job a fost la Tinerama, o revistă înființată de Max Bănuș, fostul redactor al Europei Libere, care a fondat prima rețea românească de distribuție a presei (la vreme aia, doar Tinerama și Cațavencu). Am plonjat direct în vânzări, fără să știu ce înseamnă exact, fără cursuri de profil. Și de-atunci, din 1991 până în 2011, am tot lucrat în mediul corporatist. Am vândut cam tot ce se poate: de la gumă de mestecat și brânză topită, până la mașini si servicii logistice. Am lucrat la Overseas Group, Whiteland (distribuitorul Hochland), Automobile Bavaria (BMW), FM Logistic, iar ultima colaborare a fost cu TCE Holding, din grupul RTC. Am stat destul de puțin aici, deși îmi plăceau oamenii, dar între timp încolțise ideea de a pleca pe drumul meu.

Cum te-ai decis să pornești în altă direcție, a fost un moment anume?

Da, a fost un moment pe care îl coceam de ceva vreme. Eu am făcut un Executive MBA între 2002 și 2004 la Asebuss, iar profesorii de acolo ne-au avertizat că, după aceste cursuri, probabil mulți dintre noi se vor îndrepta către antreprenoriat. Și au avut dreptate! După ce am terminat cursurile, mulți dintre noi am început să flirtăm cu gândul: ce-ar fi dacă…?

Aveai în minte un domeniu către care să te îndrepți?

Nu, tocmai asta era: mă gândeam: ce să fac?, cum?, care ar fi atuurile mele? După câțiva ani, în 2009, a intervenit întâlnirea cu sculptorul Giulian Dumitriu, întâlnire care m-a dat peste cap. Suntem prieteni, l-am cunoscut în România, dar pe vremea aceea el trăia la Milano. Este un tip extrem de talentat, și mie și soției mele ne-au plăcut lucrările lui la nebunie. I-am zis că, în cazul în care se întoarce în România și vrea să reînceapă o carieră artistică aici, eu vreau să fiu galeristul lui. Așa mi-am dat seama cât de mult îmi doresc să mă implic într-o activitate culturală. Pentru că și eu și soția mea suntem foarte legați de muzică (în facultate eu am cântat în Grupul Song, ea a fost în Brigada ASE, pe urmă am cântat amândoi în tot felul de aranjamente), de cărţi, de teatru… Am început să cunoaştem artiști plastici din România, am mers tot mai des prin muzee şi galerii, şi la noi, şi afară.

Giulian Dumitriu – Lost in Translation

Și cum a apărut, concret, ideea înființării Galeriei SOL?

Aș putea spune că galeria m-a ales pe mine, nu eu pe ea! Au fost mai mulți factori, după întâlnirea cu sculptorul Giulian Dumitriu. Faptul că aveam garajul, pe care nu îl foloseam, mi-a dat ideea să fac galeria aici. E un spațiu mic, dar situat în plin centrul Bucureștiului, pe trotuar, într-o zonă cu mult trafic. Îmi doresc să văd venind aici lumea care de obicei nu intră în galerii sau în muzee, de teamă, pentru că mulți se jenează, se gândesc: Cum să îmi placă mie abstractul? Nu îmi spune nimic. Ei bine, mi-am dat seama că acestor oameni le vine mai ușor să stea de vorbă despre abstract într-o galerie mică, decât într-un muzeu. Și cam așa a fost. Pe de altă parte, am și avut norocul să întâlnesc niște artiști extrem de valoroşi, dornici să înceapă sau să reînceapă să vândă în România, şi cu care m-am înţeles foarte bine de la început!

“Haideți să terminăm ce mai e de făcut, pentru că eu vreau să mă apuc de altceva!”

Cam așa a început, concret, desprinderea lui Doru Gînju de mediul corporatist. Însă momentul a fost pregătit cu grijă, a pus la punct toate detaliile, s-a informat temeinic, a pus bani deoparte și, din iulie 2011, s-a dedicat exclusiv galeriei. A reconfigurat site-ul, a început să frecventeze și alte galerii, să cunoască artiști și, mai ales, să stea de vorbă cu ei despre modul în care își imaginează piața.

Dan Cioca – Exuberanta

Aș vrea să ne oprim asupra momentului în care ți-ai dat demisia … Cum a fost?

Pur și simplu le-am zis celor cu care lucram pe vreme aceea: haideți să terminăm ce mai e de făcut, pentru că eu vreau să mă apuc de altceva. Am avut o relaţie bună cu ei de la început până la sfârşit. I-am anunţat la începutul lui mai şi am mai stat două luni. Lucrările de transformare a garajului în galerie au durat, însă, enorm. Am avut nevoie de o autorizație de construcție de la Primăria Capitalei, iar obținerea ei a durat doi (doi!) ani.

Deci a trecut destul de mult de când ți-a încolțit în minte ideea asta (în 2010), și până când ai dat drumul galeriei (în 2012).

Da, până când nu a fost gata galeria (showroom-ul) am avut o reținere de a mă dedica 100% acestei activități. Cred că e important ca oamenii să aibă contact fizic cu arta, și nu doar să o admire în spații virtuale. Trebuie să simtă, să se învârtă în jurul obiectelor de artă, mai ales dacă vorbim despre sculptură, despre volume, unde fotografia nu te ajută. Am renunțat la postura de angajat și, din iulie 2011, m-am dedicat galeriei. Am reconfigurat site-ul, am început să frecventez alte galerii, să cunosc artiști, să stau de vorbă cu ei despre modul în care își imaginează piața. Am făcut toate astea şi ca să mă armonizez cu ceea ce îşi doresc ei, dar și ca să învăț eu însumi, astfel încât să nu greșesc foarte tare.

Ce au spus colegii, șefii, prietenii, când ai anunțat că vrei să pleci de la locul de muncă și să îți deschizi o galerie de artă contemporană?

Unii au zis că e o nebunie – ceea ce probabil că și era. În orice caz, nu făcea parte din traseul clasic. De obicei, oamenii când se apucă de o afacere pe cont propriu se duc pe linia lor de competență. Aşa e normal! Deci una dintre reacții a fost: ești dus cu capul! Alții au spus: wow, ce tare, mi-ar plăcea să am și eu o galerie! Ce idee mi-ai dat! Pe unii dintre ei am reușit să-i aduc la galerie și să vadă rezultatul.

Ai mai convins pe cineva să facă același lucru?

Nu știu în ce măsură am convins, dar emulația există în piață, pentru că am întâlnit mulți galeriști care s-au apucat să promoveze arta contemporană românească de curând. Este foarte frumos să vezi, într-o galerie sau într-un muzeu, Grigorescu, Paciurea, Ciucurencu sau Țuculescu. Dar ei s-au dus, nu mai pot să creeze. Singurii care pot veni cu ceva nou sunt artiștii contemporani, iar unii dintre ei sunt absolut remarcabili. E o artă vie, a cărei valoare crește, inclusiv pentru aceia care se gândesc doar la investiții putem vorbi de creștere. Arta contemporană poate să crească și cu 1000% pe an. Depinde de multe – de context, de autor, de galerist, de eforturile acestuia de a se face cunoscut. După aceea, mai cred că printre artiștii contemporani se poate ascunde oricând un nou Brâncuși, un nou Victor Brauner. Nu poți să știi niciodată. Și este de datoria galeriștilor să cultive acești artiști, să îi ajute să se expună, să le dea încredere.

Giulian Dumitriu – Grattacieli

După ce ai ieșit din mediul corporatist, cum a fost trecerea de la un ritm la altul – nu ți-au lipsit colegii, programul, ziua de salariu, lucrul în echipă?

Ruperea de “corporatism” a fost mai ușoară decât mă așteptam. În primul rând, a însemnat sfârșitul unei rutine care mie, personal, începuse să-mi displacă. Lucrurile erau foarte previzibile, indiferent de organizația în care mă aflam. Eu aș fi făcut lucrurile un pic altfel, dar rutina era mai puternică și decât șefii mei direcți. În al doilea rând, faptul că lucram aproape de casă a consfințit întoarcerea mea către familie. Am realizat că, dincolo de succesele profesionale sau financiare, familia este cel mai important pilon pentru mine. Și că, doar muncind pe brânci ca să urc scara socială și să fac bani, nu-i ajut pe cei dragi mie cu mare lucru. Mi-am dat seama că vreau să petrec mai mult timp cu puștiul meu de 16 ani, care crescuse până la vârsta asta aproape fără mine prin preajmă-i, și care urma, în cațiva (puțini!) ani, să-și ia zborul în viața lui! E drept, o vreme mi-au lipsit colegii și munca în echipa. Dar nu foarte mult timp, pentru că a trebuit să intru cu arme și bagaje în pregătirea noului business. Și, nefiind rutina (uraa!), a fost mișto!

Atunci când ai început, nu ți-a fost teamă să te arunci dintr-un domeniu în altul?

Am câțiva prieteni care îmi spun că am avut un mare curaj. O prietenă bună mi-a zis, chiar, că sunt inconștient. Cred că e o combinație între inconștiență și curaj. Da, am avut și am și acum ceva temeri, dar nu poți să trăiești numai cu ele. Dacă te guvernează temerile, nu mai faci nimic, niciodată. Din fericire, am avut și o doză de noroc, orice start-up are nevoie și de șansă. Am făcut vânzări din ziua în care am deschis galeria. Și asta mi-a dat curaj și mie, și oamenilor din jurul meu.

SOL, de la Cheia Sol și de la soare

Dacă pășiți pentru prima dată în Galeria SOL, s-ar putea să aveți sentimentul unor proporții inversate, al dimensiunilor relative, pentru că, în ciuda unui spațiu limitat (de mărimea unui garaj), galeria pare mult mai primitoare, încăpătoare pentru cei patru artiști expuși aici, la momentul dialogului meu cu Doru Gînju. Cu ochiul unui novice în arta contemporană românească, am admirat tablouri, fotografii și sculpturi originale, luminoase, prietenoase. Doru mi-a spus că SOL vine de la Cheia Sol din muzică, dar și de la soare, pentru că își dorește ca lucrările expuse aici să aducă bucurie în viața oamenilor!

SOL Gallery

Cum arată piața? Trăim, totuși, în România, unde e multă sărăcie; există români care se pricep, care își doresc și care își și permit să achiziționeze artă contemporană românească?

Există mai mulți oameni decât ne închipuim care și-ar dori să aibă obiecte de artă cu care să își decoreze mediul în care trăiesc sau în care muncesc. O galerie mică îi ajută să se decidă mai ușor. Poate nu pe toți, și poate nu din prima încercare, dar oamenii au posibilitatea de a alege. Cât despre piață, este atât de subdezvoltată, este aşa de la început, încât atunci când vorbim despre piața de artă contemporană, direcția nu poate să fie decât în sus. Și mai e ceva: eu nu mi-am propus să mă îmbogățesc. Ci să câştig bani pentru un trai decent, făcând ceea ce-mi place, cu oameni pe care să-i plac. Deopotrivă, clienți și artiști.

Cine sunt clienții tăi? Cui te adresezi?

Sunt două categorii mari: una e cea a cunoscuților și contactelor din business pe care le am deja și pe care mi le diversific permanent. Din a doua categorie fac parte trecătorii de pe stradă, cei care au auzit de galerie de pe net sau au ajuns pe site-ul galeriei  prin recomandări. Pentru primii pot să estimez niște preferințe; despre ceilalți nu știu nimic, însă pot învăța de la ei.

Maria Cismaru – Voleyball

Cum ai început să alegi artiștii și creațiile pentru galerie, când ai trecut de la vânzări la ceea ce faci acum?

În primii doi ani am citit destul de mult despre acest subiect, care este foarte vast, și așa mi-am dat seama cât de puține știu. Mai am multe de învățat, dar mi-am dat seama că singurul criteriu pe care trebuie să îl aplic este ca arta pe care o propun să îmi placă mie. Dacă eu cred că există valoare, atunci am curajul să merg mai departe.

Ce planuri ai, pe termen scurt, mediu și lung?

Pe termen scurt am de făcut două vernisaje, cu doi artiști. Apoi, la primăvară sau cel târziu la începutul verii, aș vrea să ies deja cu unul sau doi artiști la un târg de artă din străinătate. Pe termen lung, mi-aș dori să am un spațiu mai mare, deși nu o să renunț niciodată la garaj. Ştii doar, foarte multe business-uri de succes au început într-un garaj! O să-mi fie mereu dragă această încăpere, dar, din rațiuni legate de expunerea unor lucrări mai mari, a mai multor artiști sau a mai multor lucrări, sigur o să-mi folosească, în viitor, un spațiu mai mare.

De unde vine numele galeriei, SOL?

Din mai multe direcții. Pe de-o parte, toată familia mea cântă, e dependentă de muzică, și, cum ştim, e mai toată scrisă în Cheia Sol. Dar vine și de la soare, pentru că ne dorim ca întâlnirea dintre cei care intră în galerie şi lucrările de artă pe care le propune să fie ceva vesel, luminos, SOLAR!