Feedback-ul

Vorbim mult despre feedback. Știm ce este, cum se oferă în mod corect și suntem cu toții de acord că este un instrument fără de care viața ar fi mult mai grea și neclară. Cu toate acestea, adeseori practica ne omoară…

Nu voi face teoria feedback-ului corect; putem fi subiectivi, suntem supuși greșelii și atât a oferi cât și a primi feedback poate rămâne un lucru complicat – indiferent de cât de mult training primim sau de câte cărți citim pe tema asta.

Esențială înainte de toate mi se pare atitudinea față de ideea în sine; am întâlnit oameni care mi-au spus că ezită să dea feedback cuiva pentru a nu-l (o) răni, pentru a-i menaja sentimentele etc. De fiecare dată când am auzit asta mi s-au strepezit dinții: cum să refuzi cuiva ocazia de a afla ce impact produce asupra altuia și de a alege dacă dorește sau nu să facă schimbări? În loc să mi se pară un act de bunăvoință și protecție, refuzul feedback-ului mi se pare o nejustificată lipsire de informație și suport.

Când oferim feedback (mă refer la cel autentic), nu impunem verdicte sau adevăruri absolute: pur și simplu descriem un comportament și impactul pe care acel comportament îl are asupra noastra; îi dăm celuilalt ocazia să se privească și prin alți ochi – prin ochii noștri; cum anume întrebuințează fiecare om această oglindire, este deja responsabilitatea sa: va avea posibilitatea să decidă să schimbe ceva sau să lase lucrurile neschimbate, evident; e dreptul său legitim. A lipsi pe cineva de ocazia de a-și exercita acest drept legitim (ocazie oferită prin feedback) poate însemna ratarea unei șanse de dezvoltare, ceea ce poate fi de fapt chiar opusul ideii de prietenie și prețuire…

A “feri” pe cineva de feedback poate fi intenția bună cu care pavăm drumul către infern. Nu credeți?