Frica de schimbare

Madalina Uceanu este cea care m-a “provocat” la subiectul ăsta 🙂 “Poate scrii”, mi-a zis, “despre capcanele în care ne lăsăm singuri trași. Fuga în jurul cozii. Despre cum e când simți că nu mai ești la locul tău și asta se manifestă prin teamă în loc să fie un semnal că trebuie să faci ceva”.

E un subiect cu care, fie că admitem sau nu, suntem cu toții mai mult sau mai puțin familiari. Teama și ezitarea în fața schimbarii ne afectează viețile personale și profesionale. Dacă am putea număra resursele cheltuite din pricina asta… am avea probabil a face cu cantități impresionante…

E greu să admiți că un loc nu mai este al tău. Este puțin important dacă acel loc este un job, o relație sau orice altceva. Mecanismele sunt aceleași. Un loc care a fost al tău (sau așa ai crezut) și deodată realizezi că nu mai e, e greu de părăsit. În primul rând pentru că ai senzația de eșec: nu ai fost în stare să alegi corect din capul locului, nu ai fost în stare să te ridici la nivelul pretențiilor acelui loc, nu ai fost în stare să lupți etc. Nu faptul că acel loc nu-ți mai aparține e greu de admis, ci “eșecul” și felul în care asta îți afectează imaginea și stima de sine; și atunci ești tentat să amâni. Speri că nu simți bine, că ceva sau cineva se va schimba, că a doua zi vei vedea mai clar, că de undeva va veni “Soluția” care îți va da garanția că vei cădea în picioare… Acea “Soluție” nu există, desigur, și de cele mai multe ori vezi clar și nimeni sau nimic nu se va schimba. Dar probabil că trebuie să consumi o cantitate critică de speranță și de autoamăgire până ajungi să admiți că lupta rămânerii nu are sens. Pe lângă faptul că e un proces interior greu, mai ai adeseori de înfruntat și niste ochi critici (șeful, vecinul, prietenul, mama, soacra etc) sau, pur și simplu, propriul orgoliu. Pare simplu, însă pot fi niște “adversari” de-a dreptul redutabili! Ajungi uneori, din pricina atâtor sfaturi și păreri, să nu mai știi cine ești, ce poți și ce vrei.

Apoi, dacă ai stat mult în acel loc, perspectiva unui alt loc sau a reînceperii unei căutari poate fi terifiantă. Ai învățat niște “reguli ale jocului” – este adevărat, ele nu-ți plac, însă intrarea într-o lume nouă are nevoie de curaj. Mult curaj. Cu atât mai mult cu cât, sentimentul “eșecului” te slăbește și cu cât schimbarea te poate face să te simți vulnerabil, uneori la limita de a-ți simți supraviețuirea pusă în pericol.

Mă îndoiesc că există om care se confruntă cu o schimbare și nu simte toate acestea. Unii trecem repede, alții mai incet: de la teribil de repede (varianta “bungee jumping”) până la infernal de încet (uneori chiar până când ne expiră timpul, din păcate). De trecut, trecem atunci când ne simțim în stare, asta deja știu.

Atunci când nu suntem implicați, când privim din afară contorsiunile cuiva care luptă pentru a decide o schimbare, ne pare uneori de neînțeles: cum să înțelegem de ce rămâne într-un cazan cu smoală, aproape paralizat? Când noi vedem clar că acea schimbare îi poate redeschide orizonturi? Și totuși… experiența este a acelui om și nu a noastra, ceea ce noi credem că vedem clar este foarte posibil să aibă cu totul alte dimensiuni pentru cel implicat.

În fața schimbării, paralizăm. Pentru o secundă sau pentru o eternitate. Și avem în momentele acelea o mare nevoie de susținere – cea pe care ne-o putem oferi noi înșine este esențială și e bine să învățăm să ne-o oferim.

“Mi-am dat demisia” poate fi uneori rezultatul victorios al unei lupte despre care adeseori singurul care știe într-adevar este cel care a purtat-o.