Oameni care nu pot spune nu (prima parte)

Oameni frumoși? Darnici? Dezinteresați? Dedicați până la sacrificiu? Nicidecum: oameni chinuiți și adeseori sfarsind undeva în colțul întunecat al dezinteresului celorlalți!

Nici nu este foarte important dacă Omul-care-nu-poate-spune-nu e inteligent sau mai puțin, frumos, talentat – sau dimpotrivă. El nu devine neinteresant pentru că este neinteresant și nici pentru că cei din jur îl subapreciază: devine neinteresant pentru că incapacitatea de a spune nu îl seacă până rămâne doar o carcasă. O carcasă goală nu este – nu are cum să fie – interesantă.

Omul-care-nu-poate-spune-nu, așa cum îi spune numele, spune da atunci când de fapt ar dori să spună nu. Face lucruri pe care ar prefera să nu le facă, sau le face în momente în care de fapt ar dori să facă altceva. Rupe din el pentru a oferi altuia – pentru că ceva din interiorul său îl obligă să facă așa. În cazuri extreme face asta până la limita la care degeaba ar mai spune da: nu mai are aproape nimic de dat. E obosit într-așa măsură încât oricât și-ar dori să mai poată oferi gesturi, cuvinte sau orice altceva, nu le mai are de dat.

Pot presupune că Omul-care-nu-poate-spune-nu este clientul stabil al cerșetorilor. “Meseria” i-a învățat pe aceștia că, dacă se agață suficient de mult timp de asemenea oameni, până la urma vor primi ceva. Cred însă că nici măcar cerșetorii nu pun mare preț pe Omul-care-nu-poate-spune-nu – e o victimă ușoară și sigură. Cred că până și cerșetorii au mândria meseriei. Îi și văd scuipând a lehamite și autosuficiență “profesionala”: “Ptiu! Cât de ușor îi faci pe ăștia!”

Până la un punct, Omul-care-nu-poate-spune-nu poate părea angajatul-ideal, mama-ideală, prietenul-ideal (sau orice altceva-ideal). Până la un punct, Omul-care-nu-poate-spune-nu este mulțumit de el însuși. Până când toată lumea, inclusiv Omul-care-nu-poate-spune-nu, trebuie să admită: aceasta este o incapacitate și nu o calitate, incapacitate care poate deveni  una dintre cele mai perfide căi către autodistrugere – o autodistrugere care uneori se poate termina în transformarea Omului-care-nu-poate-spune-nu în Omul-care-nu-mai-poate-spune-da… Alteori autodistrugerea poate merge încă și mai departe.

Desigur, există Oameni-care-uneori-nu-pot-spune-nu, Oameni-care-adeseori-nu-pot-spune-nu și Oameni-care-niciodată-nu-pot-spune-nu.  Unii au noroc și dau peste alți oameni care le dau – cu blândețe – câte o mână de ajutor și nu-i  lasă să atingă acel punct extrem al irosirii de sine; alteori, nu au noroc și dau peste oameni care – într-un fel, pe drept cuvânt – nu au nimic împotrivă sa consume tot ceea ce Omul-care-nu-poate-spune-nu oferă cu atâta larghețe. Dar singurul într-adevăr responsabil este însuși Omul-care-nu-poate-spune nu. Incapacitatea de a refuza este un drac în costum de înger.

Am prea multe de spus despre Omul-care-nu-poate-spune-nu și-l întâlnesc prea des, așa că îi voi dedica un întreg serial!  🙂 Stay tuned.