Campioni la autocritică

Iubesc să lucrez cu oamenii, să înțeleg cum gândesc, să îi văd cum (se) descoperă.

După 2 zile intense de Presentation Skills (sau vorbit în public) am rămas însă din nou uimită de cât de exigenți putem fi câteodată cu noi înșine.

Ne pricepem foarte bine la autocritică. Ceea ce în sine nu e un lucru rău…până la o anumită limită. Dar dincolo de ea nu mi se pare sănătos să ne găsim mereu nod în papură.

La cursul despre care vorbeam mai sus, în 2 zile, participanții au câte 3 ocazii să susțină prezentări filmate și să vizioneze apoi clipurile. Primii care își dau feedback sunt chiar ei și în 90% din cazuri primele lucruri pe care le spun sunt cele de corectat, lucruri care nu le-au plăcut, lucruri pe care și-ar fi dorit să le facă altfel. De la cum arată pe cameră sau voce până la lipsa fluenței în idei, bâlbe, gesturi prea multe, prea puține, discursuri prea serioase sau cu prea multe glume, le-am auzit pe toate.  Mai toate sunt din categoria “așa nu”.

Acum ceva vreme însă, am impus o regulă simplă: după vizionarea prezentării sale, primul lucru pe care orice participant trebuie să îl spună despre prezentarea sa trebuie musai să fie ceva de bine. Ceva ce i-a plăcut, ceva ce a arătat bine, a sunat bine…orice pozitiv.

Mulți intampina dificultăți în a găsi acel lucru, în special după prima prezentare. Unul singur. Unul care să înceapă cu: “Mi-a plăcut că…”. La următoarele filmări parcă devine puțin mai ușor. Tendința însă rămâne aceeași…

Te-ai bâlbâit? Nu-i nimic. Poți alege ca în loc de “Ce nasol ca m-am bâlbâit la faza X!” să spui “Mă bucur că m-am bâlbâit doar la faza X!”

Mă bucur însă că dupa 2 zile de muncă intensă, în care participanții și-au pus limitele la grea incercare, au reușit să plece cu toții pe plus și cu zâmbetul pe buze.

Până la urmă ce avem de câștigat dacă ne minimalizam orice reușită? Dacă ne criticâm mereu și rămânem apoi cu o stare de nemulțumire?

Deci? Dacă ar fi să spui sincer…tu când te-ai criticat ultima dată?