Când recunoașterea devine drog

“I-am oferit recunoaștere și feedback sincer tot timpul. Dar m-a anunțat totuși că pleacă. Unde am greșit?”

Este posibil să nu fi greșit, i-am răspuns celui care mă întreba asta. Îi citeam în ochi dezamăgirea și neîncrederea în sutele de cărți care ne asigură că recunoașterea și feedback-ul alcătuiesc mare parte din biletul sigur către o relație durabilă cu angajații și colegii noștri.

Desigur, felul în care acordăm recunoaștere și feedback este important. Deși ne dorim mult să le oferim corect, uneori nu reușim și trebuie să învățăm permanent cum să o facem încă și mai bine. Alteori, recunoașterea și feedback-ul pur și simplu nu sunt suficiente – există zeci de alți motivatori care-și spun cuvântul și de care nu trebuie să uităm. Pe de altă parte, în raport cu un anume fel de om – indiferent cât de bine știm să oferim recunoaștere, rezultatele nu vor dura. Fără ca asta să însemne că greșim undeva.

Acel fel de om despre care vreau să vorbesc are un ego fragil, hipersensibil la “recunoaștere” (a se citi mai degrabă flaterie). Neîncrezător în sine, poseda un insațiabil apetit pentru semne care să-i indice că este o persoană importantă, valoroasă. Fără o doză de așa ceva, cade rapid în îndoială de sine. Îndoiala de sine doare, drept urmare va învăța rapid să caute activ doza necesară de stima-de-sine pe care exteriorul i-o poate “furniza”. Pe măsură ce trece timpul însă, ego-ul său devine oarecum rezistent la un același fel de recunoaștere: are nevoie de ceva proaspăt; va căuta astfel nu numai “doza”, ci și surse noi din care să o primească. Alți oameni, alte organizații. Face schimbările cu bruschețe, având conștiența faptului că privitul înapoi și cântăritul obiectiv al situațiilor l-ar putea lipsi de “doza” atât de necesară.

Suspectez head-hunterii de o bună cunoaștere a fenomenului! 🙂 Un head-hunter bun se bazează – și bine face – pe o atentă observație și cunoaștere a naturii umane. A nu se folosi de aceste observații ar fi cel puțin suspect. S-au cam dus vremurile pachetelor salariale substanțial diferite: promisiunea unei “doze” de recunoaștere mai consistente, cu sublinierea faptului că potențialul real este insuficient recunoscut și ar merita cu mult mai mult, poate face o treabă cel puțin la fel de bună.

“Te irosești”, „piedestalul pe care te-aș pune eu ar fi cu mult mai înalt, mai frumos, mai potrivit” – un mic cântec de fluier după care aproape oricine simte o tentație, cât de mică, să pornească vrăjit. Uneori chiar așa stau lucrurile, alteori nu. Felul de om despre care vă povestesc azi nu va sta prea mult să cântărească veridicitatea “cântecului de fluier”: are nevoie de foarte puțin timp pentru a decide să urmeze tentația; “doza” proaspătă de recunoaștere e acolo, la îndemână.

Fenomenul îl cunosc si-l folosesc instinctiv și oamenii din echipe: simt cu precizie că au a face cu un astfel de șef și dau drumul rapid unei “doze” proaspete. Oare ați remarcat cât de ușor se impun unii nou-veniți în echipe? Cât de repede urcă în “ierarhia” atentței de care se bucură din partea șefului devenind, peste noapte și aparent fără motive obiective, “sfătuitori de taină” și interlocutorii preferați? Căutați în discursul lor și veți găsi flateria. Nu este intotdeauna usor: cu putin talent, ea este bine camuflata in discursuri obiective si analitice din care insa nu lipsesc cuvintele-cheie atât de importante – cele care îl fac să vibreze pe omul nostru.

Fenomenul îl cunosc și conducătorii de echipe: o sarcină mai anevoioasă sau un proiect mai dificil, vor fi ușor “înghițite” de un angajat dacă le administrezi împreuna cu “doza” de rigoare – ea are darul de a anestezia spiritul critic, de a anula toate obiecțiile și de a construi rapid imaginea unui mic paradis. Din nefericire, micul paradis se poate sparge în mii de bucăți și devine neinteresant, o dată cu primul feedback sau de îndată ce o nouă “doză” proaspătă își face apariția la orizont…

Remediul? O bună cunoaștere de sine: atât pentru cei care se lasă dezamăgiți de volatilitatea celorlalți (ajungând să se întrebe unde au greșit), cât și pentru cei care – volatili fiind – suferă realmente din pricina deselor “întoarceri la realitate” de care au parte urmând fără ezitare câte un nou “cântec de fluier”.

Disclaimer: lucrurile nu stau întotdeauna așa: recunoașterea e de multe ori sinceră, găsim de multe ori locuri și oameni care ne apreciază la reala noastră valoare și ne “merită” mai mult decât am fost “meritați”. Important este să învățăm să deosebim mirajele de realitate, știind cu precizie cine suntem și încercând să înțelegem cât mai bine cine sunt cei cu care avem a face.