Cât costă un zâmbet

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine controlul anual de medicina muncii este mereu o ocazie de a descoperi modalități noi prin care cei care oferă un serviciu reușesc să îi convingă pe cei care beneficiază de el că e mai bine să caute o soluție în altă parte. Experiențele sunt cu atât mai interesante cu cât mă gândesc că și HR-ul oferă celorlalți un serviciu și e firesc să mă întreb dacă există ceva în ceea ce face sau spune (sau poate, mai degrabă, în ceea ce nu face și nu spune) care i-ar putea face pe clienți (candidați sau angajați) să caute soluția problemelor lor în altă parte.

Revenind la experiența recentă a controlului de anul acesta, n-am putut să nu remarc (ca în fiecare an, de altfel) plictiseala evidentă a persoanei responsabile de această consultație. Dilema mea, din punctul de vedere al clientului, este una cât se poate de firească: „Dacă ceea ce faci este atât de lipsit de interes pentru tine, de ce continui să faci asta?”.

Paralela cu HR-ul e cât se poate de la îndemână: „Dacă rutina interviurilor zilnice te plictisește atât de tare, de ce mai faci meseria asta?” Și câți dintre noi nu am avut oare ocazia (sau ocaziile) de a discuta cu recrutori plictisiți, manageri absenți, al căror limbaj non-verbal și adesea și verbal a evidențiat lipsa de interes pentru discuția pe care trebuie, prin natura jobului lor, să o deruleze?

Ca și în cazul interviurilor de angajare, controlul de medicina muncii se bazează pe un set de întrebări standard. Poate să fie vorba de un formular care trebuie completat de doctor ca atare, așa după cum există organizații care utilizează o baterie de formulare pentru a acoperi exhaustiv etapele procesului de evaluare.

Având în vedere experiența mea în recrutare, aș îndrăzni să spun că nu formularul este problema, ci persoana care îl utilizează. Înțeleg de ce trebuie să îmi pui anumite întrebări, dar nu înțeleg de ce nu reușești, prin atitudine și tonalitate, să comunici interesul pentru ceea ce îți răspund; înțeleg că ai mai pus aceleași întrebări unui număr de X persoane înaintea mea și că urmează să le mai pui unui alt număr de Y persoane după mine, dar cât de dificil poate să fie să încerci să transformi un interogatoriu într-o conversație plăcută, cât de greu este să afli informațiile de care ai nevoie fără să îmi dai senzația că prezența mea este o sursă în plus de nervi și nemulțumire pentru tine, un memento al nefericirii pe care ți-o produce jobul pe care trebuie să îl faci în fiecare zi pentru că… nu ai încotro?

Știu, controlul de medicina muncii este obligatoriu și sunt șanse destul de mari ca o companie să revină la același furnizor de servicii măcar și pentru că nu mai vrea să își bată capul căutând un altul care poate aduce în această rutina și dimensiunea umană (și, aș mai menționa, competența dacă e să mă gândesc la experiențele din anii anteriori). Dar din perspectiva HR-ului care, la rândul său, oferă un serviciu, ar trebui să fac mereu exercițiul de imaginație prin care să mă poziționez în locul celui din fața mea pentru a înțelege nu cum CRED eu că ar vrea să fie tratat, ci cum VREA el să fie tratat. Poate că nu o să reușesc întotdeauna să și pun în practică tot ceea ce ajung să descopăr prin acest exercițiu, dar efortul nu este o pierdere de vreme și, dacă mă gândesc bine, nu mă costă, de fapt, nimic să… zâmbesc. 🙂

Save