Ce bine-ar fi…

Ce bine-ar fi să putem ridica ziduri între ceea ce se întâmplă acasă și ceea ce se întâmplă la birou, să nu mai ducem de colo-colo probleme care aparțin celuilalt spatiu, să nu permitem dificultăților unei relații să afecteze alte relații. Să dăm fiecărui loc și rol ceea ce merită (bun, rău) și să nu permitem problemelor să “polueze” alte spații 1i roluri decât cele cărora le aparțin realmente.

Ar fi bine și, desigur, aproape imposibil.

Cu toate acestea, putem face câte ceva pentru a limita efectele negative și pentru a închide într-o oarecare măsură “vasele comunicante” prin care lăsăm problemele să transgreseze granițele lor firești;

Putem fi conștienți de faptul că uneori ne “răzbunăm” acasă/ la serviciu pentru dificultăți sau conflicte pe care le avem în zona profesională/ personală. Asta nu înseamnă să nu povestim, să nu ne manifestăm furia sau tristețea – dar cu puțină atenție, ne putem domoli tentația de a-i folosi pe cei de acasă/ de la serviciu ca pe niște “saci de box” asupra cărora să vărsăm năduful acumulat dincolo. Sunt aproape convinsă că tuturor ni s-a întâmplat să procedăm așa. Nu este o tragedie și nu este un păcat mortal – de regulă, familia sau colegii noștri sunt capabili să înțeleagă până la un punct aceste manifestari. Important este să devenim conștienți de ele și să încercăm să le ținem la un nivel rezonabil. Repetate mult prea des și cu prea multă forță, aceste răbufniri îi vor uza pe cei în capul cărora le vărsăm – care, paradoxal, nu numai că nu sunt cei “vinovați” de starea noastra, ci dimpotrivă, adeseori ne sunt cei apropiați, care țin cel mai mult la noi.

Nu spun că ar fi simplu să facem asta. Trebuie să învățăm să ascultăm feedback-ul celor din jur, să învățăm să ne privim și să ne auzim, să recunoaștem și să ne controlăm emoțiile și să riscăm să ne judecăm “la rece” fără a căuta scuze care să ne scoată “basma curată”, fără a lăsa orgoliul să ne domine. Nu este deloc o treabă ușoară.

Uneori, pentru a reuși, este nevoie de ajutor – un coach sau terapeut, sau măcar un prieten adevărat. Iar dacă recunoaștem în noi această tendință, este bine să învățăm să o recunoaștem și s-o înțelegem și la alții – da, se poate întâmpla ca oamenii să “se supere pe noi” pentru motive care nu au de fapt legătură cu persoana noastră. Nu, nu spun că așa ceva trebuie tolerat la nesfărșit! Spun însă că folosește mai mult să răspundem cu înțelegere decât să întoarcem la rândul nostru armele, într-un război care de fapt nu ne aparține.