Corporate world

Nu cred că e foarte trendy să afirmi că-ți place lumea “corporate”… de fiecare dată când o spun, am senzația că sunt privită ciudat – aproape ca și când aș spune că-mi place junk food… Culmea e că-mi place și junk food, dar asta-i altă discuție 🙂

Îmi amintesc că într-o zi mă întorceam din clădirea de birouri alăturată către cea în care lucrez. Era foarte cald, îmi cumpărasem o înghețata și arătam foarte tipic: taior închis la culoare, cămașă albă. Un domn s-a dat jos de la volanul unei dubițe de marfă, s-a uitat încurcat la mine și într-un sfârșit a decis să întrebe: “Bună ziua, nu vă supărați… de unde ați luat înghețata?”; i-am arătat de unde și am dat să-mi reiau drumul. “Stați un pic, vă rog”, m-a oprit el, “Da’ credeți că pot și eu intra să cumpar de acolo? Nu e numai pentru membrii clubului?” Într-o primă instanță am vrut să mă opun vehement ideii că acela ar fi un “club” dar… am preferat să-l asigur că este un loc public, ca oricare altul, și mi-am continuat drumul.

Am fost adeseori prinsă în discuții în care persoane cu pretenții mai mult sau mai puțin boeme înfierau lumea birourilor cu pereți din metal și sticlă și obiceiurile acesteia; ba chiar uneori am fost privită cu mila și un pic de condescendentță pentru sinistra mea soartă de captiv al acestei comunități…

Și totuși: e o lume ca oricare alta; o lume în care mă simt bine pentru că-i cunosc de-acum limba și cultura, pentru că-i știu și părțile bune (fără să le neg pe cele mai puțin bune), pentru că am învățat că sub aparența de oameni “artificiali”, “prefăcuți” sau “aroganți”, printre corporatiști întâlnești exact la fel de mulți oameni cu sensibilități și talente frumoase, cu preocupări interesante, bucurie de a fi, pasiune și entuziasm, ca și în oricare altă comunitate.

Da, există riscul ca lumea corporate să te “înghită”: să te trezești că munca iți consumă viața, că ședințele interminabile iau locul ieșirilor cu prietenii, că îți adormi pruncul cu o mână pe mouse încercând să termini prezentarea pentru a doua zi… Da, există riscul ca “luptele politice” să-ți marcheze comportamentul și felul de a gândi și da, există riscul ca sutele de politici, proceduri, standarde și audituri să te sufoce… Dar riscul se reduce atunci când știi tu însuți să echilibrezi balanța, mai ales că, mai nou, corporațiile au înțeles să dea și ele o mână de ajutor în sensul ăsta (programe flexibile, munca de acasă, creșe și alte inițiative din domeniul work-life balance).

Iarna, când se intunecă devreme, îmi place să ies pe terasa biroului ca să mă uit la cladirile din jur: prin ferestrele luminate văd oameni, computere, ședințe, prezentări, telefoane – parca sunt zeci de acvarii clădite unele peste altele. Și totuși, asta e lumea mea; o lume în care eu prefer să văd mai degrabă emoționante solidarizări, campanii de susținere a celor în nevoie, prietenii frumoase, vise, entuziasm, confruntări de idei, “dream teams” alături de care simți că poți muta munții… decât o lume rece, obsedată de profit și avansare în carieră – așa cum este ea percepută din afară și cum chiar este pe alocuri, din nefericire.

Poate că nu numai indivizii, ci și organizatiile ar trebui să se gândească serios la un proces de downshifting: eu sunt aproape convinsă că indicatorii de performanță nu ar avea decât de câștigat.