Cui aparţin, de fapt, planurile tale?

Mă întâlnesc zilnic cu oameni care îmi povestesc despre planurile și convingerile lor. Unii îmi spun despre ei înşişi:  dorinţele, capabilitățile, pasiunile și ideile lor – alții, despre dorințele și planurile altora:  diverși „mentori” (părinți, profesori etc) le-au arătat la un moment dat ce trebuie ei să fie și, de atunci, acești oameni se străduiesc să atinga acel deziderat. De cele mai multe ori, străduința este sortită eșecului: nu putem trăi planurile altuia, nu putem „duce mai departe” obiective și vieți care nu ne aparțin. Adeseori, părinții fac această imensă greșeală: fac în așa fel încât copiii lor să împlinească „ceea ce ei nu au fost capabili să facă”, să „ducă mai departe” aspirațiile și convingerile lor; în loc să le lase „moștenire” încredere, echilibru, libertate de exprimare și afecțiune – acești părinți le lasă planuri neterminate, iluzii personale, frustrări neîmpăcate. Acei copii devin adulți rătăciți pe o cale străină, căci duc un „bagaj” care nu le aparține și pe care , de cele mai multe ori, nici nu-l pot înțelege.

Avem cu toții nevoie de modele și mentori, desigur. Suntem cu toții o combinație între ceea ce suntem învățați că trebuie să fim și ceea ce simțim înlăuntrul nostru că vrem să fim.  Dacă există echilibru și dacă cele două coincid în suficientă măsură, această combinație poate duce către o carieră și/ sau viață mulțumitoare; dacă nu există echilibru, riscăm să pierdem contactul cu noi înșine și să trăim o viață care nu ni se potrivește.

Uneori ne-am obișnuit atât de tare să trăim planurile altora, încât nici nu mai suntem conștienți că ceva este în neregulă: simțim doar o lipsă de potrivire cu ceea ce facem, o greutate în a atinge diverse obiective și ne confruntăm adeseori cu senzația că împingem la deal bolovani mari, care se încăpățânează să se rostogolească înapoi. Reușitele pe care le avem sunt mai puține decât ne-am dori, diferite de ceea ce ne-am imaginat că vor fi, și de cele mai multe ori obținute abia după ce am depus o trudă extraordinară. Ne uităm în jur și vedem oameni care „reușesc mai ușor”, cărora toate par să le meargă „ca unse”, care „au mai mult noroc decât noi”. Se întâmplă să fim atât de nedumeriți de aceste constatări, încât la un moment dat să decidem să preluam „modelul” celor pe care-i vedem „reușind ușor”, să ne asociem lor sau să le imităm acțiunile – chiar dacă făcând astfel renunțăm la modelele anterioare (uneori trecând în cealaltă extremă, a negării totale), în fapt nu facem altceva decât să le înlocuim cu alte modele – la fel de străine noua cum erau și cele inițiale.

Fără a avea pretenția că este singura soluție posibilă pentru cei care se confruntă cu dificultățile de tipul acesta, poate că un moment de reflecție nu strică și un răspuns la această întrebare poate fi util:

Cui aparțin, de fapt, planurile tale?

Întrebarea este incomodă și poate fi dureroasă, desigur. Dar trăiesc cu convingerea că este o intrebare pe care suntem datori s-o înfruntăm, din când în când. Datori față de noi înșine.