Dan Perjovschi: „DESENÂND am devenit tot mai CETĂŢEAN”

Când aţi ales să faceţi ce faceţi astăzi? V-a impulsionat cineva, aţi avut un vis sau a stat totul sub semnul hazardului?

În cazul meu a fost un proces lung şi întortocheat început pe la 6-7 ani, când am fost dat la un cerc de desen la Casa Pionierilor. De acolo, în clasa a V-a, la Liceul de artă, facultatea, supravieţuirea în societatea cenzurii, revoluţia, libertatea de expresie, presa politică locală şi deschiderea artistică internaţională… Toate astea mi-au modificat nu doar desenul, ci şi felul cum gândesc desenul. Practica pe care o am azi e rezultatul tuturor acestor faze care au curs una din alta ori s-au contrazis una pe alta. Întotdeauna am vrut să fac altfel decât restul lumii… Arta mea e ţintită şi pentru director, şi pentru portarul muzeului de artă. Am vrut să vorbesc tuturor prin desene. Să fiu popular, dar nu populist. Mi-au trebuit vreo 20 de ani ca să descopăr cum şi cam de 15 fac ce-am descoperit. Cu fiecare proiect, cu fiecare desen, cu fiecare nou context învăţ şi progresez… Înaintez metodic din proiect în proiect. Am făcut sute de expoziţii şi încă îmi place enorm să desenez.

„Nu mă pot pune la comun. Nu mă pot organiza pe orizontală.” Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat rămânând în afara sistemului și a pieţei de artă din România?

Cred că mă refeream la imposibilitatea lucrului artistic în echipă. Conceptual şi vizual, eu sunt un singuratic. Nu-mi plac colectivele. Dar mă solidarizez cu mulţi artişti şi proiecte şi şeruiesc destule pe internet sau fizic, în discuţii publice sau private. Particip din solidaritate la proiecte, întrucât ştiu că prezenţa mea sau numele meu ajută. Dau din experienţa mea gratis oricui are nevoie. Dar nu mă las anexat sau colecţionat.

[…] Nu e vorba despre piaţa de artă din România, care este la început şi confundă încă licitaţia bruscă cu cota obţinută în ani. Nu aparţin ierarhiilor monetare locale. Eu sunt parte din sistemul internaţional al artei contemporane. Sunt un marginal in the mainstream, adică expun în mari muzee şi la bienale, dar fac o artă care se şterge şi nu se vinde la următorul târg de artă. Desenez ferestre şi spaţii pierdute de arhitecţi prea deştepţi… Reinventez locuri şi poziţii artistice care încă păstrează un soi de radicalism al ideilor. Încă nu am devenit marfă.

În România ocup un loc în afară, în sensul că nu depind de instituţiile de stat sau private. Îmi fac singur regulile. Nu există spaţiu de artă vizuală în Sibiu? Nu-i nimic, mi-am găsit un zid. În ţară, colaborez cu grupuri activiste, cu şcoli de ştiinţe politice, cu platforme critice sau spaţii ocupate de artişti. Dar am relaţii cordiale cu colecţionari, galerii comerciale sau bienale şi colaborez punctual la orice proiect progresist. E o faună mai interesantă şi mai vie decât singurul muzeu de artă contemporană, obosit şi trist, prins între Catedrală şi Parlament.

Citește tot interviul pe cariereonline.ro: