De ce Project Management-ul este câteodată oaia neagră

O bună prietenă mi-a scris acum trei zile, plângându-se de mediul de la serviciu și în special de relația cu actualul ei șef care se află pe o poziție de senior project manager și cerându-mi sfatul cum să gestioneze relația cu el sau dacă este mai bine să își caute un alt job. Din emailul respectiv, cu permisiunea ei, am extras următorul paragraf pentru a-l supune atenției voastre. De teama unor repercursiuni, ea a ales să își păstreze anonimatul:

“…Da, știu, nu trebuie să ne ferim, există și acest tip de project manager: preocupat veșnic, încărcat de grija companiei, a proiectului sau a echipei, cu o privire patrunzătoare, emite numai postulate. El este noua specie de project manager. Este prea inteligent, vorbește cu subînțelesuri. Sau în citate. Va fi un mare poet, însa în trecere face puțin pe managerul de proiect. Își permite, este încă tânăr, nu are nici 35 de ani.

Știe strategie mai bine decât mai marii companiei, înțelege mai bine universul decât oricine altcineva. Un mic Dumnezeu, face un favor tuturor că îi ține la suprafață. Și că îi suportă. Știe atât de bine business încât ar putea fi milionar sau măcar un mic antreprenor. Dar îi place să se chinuie. Pe el și pe ceilalți.

Prea nevinovat într-un context plin de ticăloși, înjură clienții atunci când stă de vorbă cu echipa, înjură echipa când stă de vorba cu managementul, face sluj în fața clientului sperând că va trece cât de curând în ograda care dă comenzi. Și numește asta Stakeholder Management.

Etica nu este pentru el decât un instrument pe care îl utilizează cu măiestria cu care un pianist folosește sapa, în general ca să își justifice lipsa de etică. Nu are clară nici măcar o agendă proprie dar este plin de certitudini. În general nu este în stare să facă nimic prea bine dar se pricepe foarte bine la orice.

Nesigur în sinea lui, în general blindat de certificări, își amintește lui și celorlalti ce bun era el acum 100 de ani ca specialist tehnic deși știe foarte bine că era cel mult un mediocru. Un nostalgic. Are gura mare, nu suportă sistemul, însa nu și-a dat niciodată zăpada din fața blocului.

Ar putea fi politician. S-ar califica pe unul din primele locuri în parlament. Mulți spun că poate ar fi mai bine așa, decât să fie promovat în top-management…”

Stau și mă intreb: este doar un caz izolat? Sau este, așa cum spune ea mai sus, “o nouă specie de manager/project manager“?