Despre onoare

Mi se întâmplă tot mai des să aud oameni lipsiți de onoare vorbind despre a avea onoare, această, odată, virtute. Pentru că întotdeauna ceea ce nu poate fi contrazis, convinge și până la un punct, învinge. Nu mai poți să contrazici astăzi o lichea care se descrie ca fiind un onorabil, pentru că devine aproape imposibil să îi mai aduci exemple de ceea ce înseamnă onoare sau un om cu onoare. Nu poți să citezi cărți necunoscute minții lui. Vei fi luat peste picior și vor râde și alții, pentru că hoțul își găsește companie mai ușor.

Onoarea presupune valori. Și nu vorbesc de filosofie, ci despre o grilă de valori asumată colectiv în societate. Care este această grilă de valori astăzi în România? Odată erau 10 la care ne raportam toți.

O grilă de valori se raportează la oameni și pornind de la liderii lor. Cine sunt liderii României astăzi? Nici măcar nu pot să răspund la întrebarea asta fără să mi se facă rușine. Pentru că și eu sunt vinovată.

Banii au devenit o valoare. Este un om cu bani un om onorabil? De cele mai multe ori nu. Și de cele mai multe ori banii nu s-au strâns fiind un om de onoare. A fi un om de onoare într-o lume interlopă nu este o valoare. Între hoți, da. Între hoț și omul cinstit, nu.

Puterea a devenit o valoare. Este un om cu putere și un om onorabil? Este un om cu onoare cel care își pune plăcuța singur la tabloul de onoare? De cele mai multe ori nu. Beția puterii are grijă de asta.

Notorietatea a devenit o valoare. Sunt cineva, apar la televizor. Onoarea la televizor n-a fost nicicând mai apreciată. Este o virtute? De cele mai multe ori nu.

CV-ul a devenit o valoare? Parcă onoarea era mai importantă ca onorurile și CV-ul este o adunătură de titluri, nimic mai mult, de cele mai multe ori. Cine își flutură titlurile din resume nu înseamnă neapărat că le-a și câștigat onorabil. Este din ce în ce mai vizibil, iar când exemplele merg până la oamenii de stat, până la oamenii cu funcții mai mici, dar remunerate bine, acel popor are nevoie de un reset, pentru că nu mai poate merge înainte pe un drum drept. Orice suspiciune schimbă invariabil sensul unei valori.

Există valori general valabile, acceptate de societate sau impuse de aceasta și valori personale, pe care le denumim principii și care ne ghidează, uneori ajungând să le impunem celorlalți. Doar că asumarea valorii personale nu trebuie să se impună celorlalți prin a-i face a-și încălca valorile lor, recunoscute și acceptate de timp. Atunci este momentul când devii toxic. Pentru că orice asasinare a valorii celuilalt înseamnă o încălcare a libertății și vedem asta din ce în ce mai des.

Onoarea trebuie să fie însoțită de curaj. Curajul de a sta drept în fața nonvalorii, dar și curajul de a pleca atunci când ce se întâmplă în jurul tău nu mai corespunde cu tine, când simți că te înclini.

Onoarea este o insignă bună de purtat la pălărie tot timpul, spunea cineva. Ideal ar fi să fie o monedă de schimb. Să îți aducă ceva la fel de valoros în schimb. Nu bani, nu putere, nu notorietate, nu CV. Nu asta înseamnă să fii într-un, să spunem, consiliu de onoare. Asta înseamnă doar un troc, care te arată exact cum ești. Un om de onoare luptă pentru a apăra valori, astfel încât să poată fi liber, să facă bine celor din jur și să întărească acea grilă de valori. A avea onoare nu înseamnă a flutura valori pe care nu le aplici. A apăra un hoț de pedeapsă nu te face un om cu onoare, repet. Te face un hoț. A apăra un mincinos, te face și pe tine mincinos.

Din păcate însă, într-o perioadă de tranziție către ceva neclar încă, în care valorile se transformă sau par că se pierd cu desăvârșire, este firească și lipsa acută de onoare. Dar în perioadele de tranziție se și așează lucruri și ceea ce pare pierdut, poate doar se întărește și va învinge apoi. Și ce uită unii onorabili, este faptul că impostura, indiferent cât de puțin credibil pare, este detectată într-un mod mai violent, chiar dacă mai greu.

Poate că ar trebui să renunțăm la parlamente și la alte structuri ale omului modern și să ne întoarcem la înțelepții cetății. Pentru că oricât de mulți ani ar părea că ne despart de peșteră, nu ne-am schimbat atât de mult.