Despre viitor ….. cu prea mult patos

Pe 5 iulie 1996 se năștea Dolly, oaia clonată. Râuri de păreri au curs atunci; eram condamnați, răul fusese făcut, deschisesem, a doua oară, cutia Pandorei, spuneau cei mai mulți. Alții erau de părere că avem în față un viitor strălucit. Și unii și ceilalți cădeau d-acord că perioada de timp în care această acțiune umană își va arăta roadele va dura puțin. Iată-ne la aproape 22 de ani de la întâmplare, Dolly a fost împăiată imediat după 14 februarie 2003 și se află la Museum of Scotland, iar specia umană nu a pățit niciun cataclism sau vreo transformare radicală de atunci.

Și exemplele pot continua, vă recomand să vă uitați la Back to the Future ca să înțelegeți cât de naiv privim viitorul. Această naivitate este candidă, ceea ce ne face rău este patosul pe care-l punem în explicații cu care demonstrăm cât de dramatic sau de strălucitor vor arăta următorii câteva zeci, sute sau mii de ani (în cazul optimiștilor).

Extincția speciei umane este concluzia la care ajungem după ce analizăm descoperirile științifice ca cea legată de Dolly, când disecăm acțiunile politice sau religioase ori după analiza ultimului buletin meteo. Fiecare generație parcă vrea să se convingă că o să fie ultima. Nici nu vreau să mă gândesc cum se simțeau cei care trăiau la jumătatea secolului XIV care îi vedeau pe cei de lângă ei secerați de ciumă sau ce o fi fost în mintea celor care au asistat la erupția vulcanului Krakatau; nu mai vorbesc ce cei care, în mai puțin de 25 de ani, au trecut prin două războaie devastatoare. Temerile noastre legate de anul 2000 par acum niște glume și cu toate astea continuăm să stoarcem din fiecare eveniment mai notabil acea picătură de smoală care reprezintă șansa să dispărem ca specie.

Se resimte puternic lipsa bornelor. Dacă anul 2000 era un moment prielnic pentru Apocalipsă și, deci, aveam timp ca până la acel moment să mai facem și altceva, că doar nu era să ne prindă sfârșitul lumii chiar ca pe ultimii fraieri, lipsa unei date clare la care am putea să dăm toți ortu’ popi ne face extrem de mult rău. Cam care este procentul de știri alarmiste în care urmarea firească este vreun război mondial? Greșesc dacă aș spune că peste 60% dintre știri sunt la acest mod? Apoi, aș mai adăuga încă 30% știri neutre legate de evenimente dramatice iar restul de 10% divertisment. Este o evaluare grosieră și subiectivă, tocmai d-aia vă invit să faceți și voi calculele voastre, s-ar putea ca eu să fiu optimist cu procentele mele.

Două dintre amenințările care nu ne vor lăsa să depășim pragul anului 2050 sunt: poluarea și Inteligența artificială.

Poluarea este reală, o resimțim, este vizibilă dar fără posibilitatea de a ne distruge ca specie, s-ar putea să ne trezim cu niște epoci glaciare induse de noi, în mod dramatic vor dispărea mulți oameni, dar specia umană nu va suferi o extincție. O vom lua de la 0. Nu mă credeți? Vedeți ce s-a întâmplat după marile dezastre ecologice, natura s-a refăcut și noi, ne place sau nu, suntem o parte a ei. Da, poluarea este un pericol major, am făcut mult rău și continuăm să-l facem, însă în scenariul supepesimist, ne vom întoarce la epoca de gheață, pentru un timp, o epocă prin care oamenii au mai trecut și au supraviețuit. În scenariul superoptimist, vom ajunge să ne dezvoltăm atât de bine încât vom știi să reciclăm toate gunoaiele, vom curăța oceanele, munții și deltele, ne vom împăca cu natura și vom exploata sustenabil. Evident că ne vom plasa între cele două extreme.

Când vine vorba de inteligența artificială (AI) suntem și mai debusolați. Presupunem, prin toate filmele, cărțile și alte forme prin care ne transmitem ideile, că va exista un război între oameni și mașini, între inteligența umană și cea artificială, creată tot de noi. În situațiile fericite, o parte dintre mașini vor lupta, supuse, alături de noi, vom fi reușit să ne păstrăm niște fiare fără gândire de partea noastră. Cumva, AI-ul va avea conștiința faptului că ceva/cineva reprezintă un pericol și, de la înălțimea capacităților extraordinare cu care am dotat această inteligență, va realiza că oamenii sunt pericolul. E ca și când noi ne-am simți amenințați de maimuțe, pentru că ăsta ar fi raportul între capacitatea de calcul a AI-ului și cea a omului. Presupunem, absurd și naiv, că va exista un singur AI, că, odată ce vor avea inteligență, mașinile vor gândi doar în termeni de supraviețuire la grămadă, între ele. Cum este posibil ca mașinile să gândească în termeni de colaborare între ele și să nu găsească nicio formă de comunicare și conviețuire cu noi, cei care le-am creat? Dacă noi le dotăm cu inteligență, înseamnă că, partea a acestei inteligențe, mașinile vor deține și conștiință, eventual chiar o posibilă și măgulitoare recunoștință pentru „creatorul lor inițial”, adică omul. Mergând pe aceeași logică, mai periculoase pentru mașini mi se par războaiele dintre ele decât cele pe care le vor avea cu noi, animalele foarte ușor de vânat de un ochi atotvăzător, cum se presupune că vor deveni mașinile.

Anii 2050 par așa de îndepărtați, avem certitudinea că suntem la capătul călătoriei noastre, poluarea, mașinile, extratereștrii (urâți, răi și cam prostuți, dar totuși capabili să descopere cum să călătorească până la noi) ne vor veni de hac. Punem patos în proiectarea unui viitor apocaliptic, știm sigur că este singura variantă pe care o avem și vom sfârși, dezamăgiți, că nu se mai întâmplă o dată marele cataclism.

Realitatea este că nimeni nu știe ce va urma, până la urmă spunem povești, doar că cele mai multe sunt enervant de naiv-terminale. Dacă vreți să înțelegeți cât de naivi suntem, gândiți-vă când anume au dispărut dinozaurii. Spunem că acum aproximativ 65 de milioane de ani, asta însemnând că avem niște marje care, la scara istoriei Pământului, par rezonabile; când ne apropiem mai mult de momentul în care oamenii au apărut pe Pământ, ne dăm seama că o abatere de 200.000 de ani este enorm de mare când de fapt este perioada dintre momentul în care ne-am dat jos din copac și ce am devenit acum.

Viitorul nu sună nici bine și nici rău, viitorul ne va oferi mult mai mult timp decât credem noi, dar mult diferit de ceea ce suntem acum pentru că ne-am adaptat rapid, am învățat enorm, am inovat, distrus, creat și povestit în același timp într-un mod fascinant. Privim viitorul cu prea mult patos și creăm, deja, imagini pe care mentalul colectiv le va prelua și le va duce mai departe într-un mod care, el în sine, ar putea să ne creeze, de fapt, cea mai mare problemă.