Doctorul de dorințe

Andrei: Manager de proiect, 32 de ani, 3 ani de experiență ca PM, 5 ani ca inginer software. De 5 luni și-a schimbat jobul. Este acum manager de proiect la o companie de aproximativ 400 de angajați și are o echipă de 15 oameni…

…Sunt Manager de Proiect. Și mă doare capul. Câteodată am sentimentul că era mai bine înainte când eram doar un programator. Primeam taskuri pe care le rezolvam, încercând să îmi demonstrez mie însumi că pot mai repede și la fel de bine. Acum? Am senzația că nu prea mai controlez nimic. Toți au dorințe, așteptări, agende mai mult sau mai puțin la vedere. Mă simt ca un doctor de dorințe la care pacienții nu vin pe rând.   Ci toți odată. Și cabinetul nu are anticameră. Senior Manageri, clienți, membrii echipei, alți manageri de proiect, manageri funcționali – fiecare vrea câte ceva. I-aș invita să se întindă pe rând pe canapea și i-aș întreba: “Vrei să vorbim despre asta?” Dar sunt nou în companie, nu am canapea, doar un scaun cu spătar mic la intrarea în open space cu biroul așezat astfel încât ecranul laptopului meu se vede chiar de pe holul de la intrare. Însă nu mă deranjează: nu am jucat de câțiva ani CounterStrike iar pe Facebook sunt total absent. Și am treabă.

Când am început proiectul aici, acum 4 luni, managerul meu mi-a zis: “Ăsta e bugetul, trebuie să te încadrezi. Contractul e cu preț fix. Știu că e strâns însă de aia ești manager de proiect: să te descurci. Piendelu’ înainte de toate.”

Cine o fi Piendelu’? Să fie numele clientului? Că am văzut undeva scris pe pereți: “Valorile noastre: Satisfacția clientului, …” Mi-a fost jenă să întreb, am zis că o să aflu eu…

Și am aflat. Nu era. Pe client îl chema Abjit. Înțelegeam greu ce spune deși am studiat 2 ani de zile în UK și am și un certificat CAE (Cambridge English: Advanced). Dar m-am descurcat: după discuțiile telefonice, făceam eu minuta ședinței și dublam comunicarea cu emailuri. A fost însă mai greu cu ședințele târzii (era pe coasta de vest US) și cu schimbările dese care apăreau datorită lipsei de detalii din cerințe. Deja prietena începuse să meargă fără mine prin cluburi. I-am luat o pisică să rezolv problema. Era o dorința a ei mai veche… Urăsc pisicile dar alternativa era și mai puțin atractivă. În pauze la țigări, membrii de echipă începuseră să înjure, pentru început nedirecționat, din cauza schimbărilor dese din cerințe. Pe Abjit l-am văzut o singură dată, acum 3 luni, când a venit, pentru 3 zile, într-un tur pe la furnizorii din Europa. L-am scos la restaurantul Burebista pentru a-i face cunoștință cu ospitalitatea romaneasca. A vrut pastramă de rață și tigaie picantă de mistreț. Eu am mâncat doar o ciorbă: aflasem între timp cine e Piendelu’ (P&L = Profit and Loss). În ultima zi a vizitei mi-a spus: “Don’t miss the deadlines. We must be there, no matter what.” Ok… și mistrețu’? Piendelu’? Și a plecat…

Și m-am reapucat de fumat. Nu de nervi, ci ca să țin aproape de echipa de proiect. La cafea și țigări se leagă altfel lucrurile. Încercam să le explic că nu mulți au ocazia în România să lucreze pentru un astfel de proiect și că trebuie să avem răbdare cu clientul, să îl învățăm să folosească Jira și să documenteze bug-urile. Într-un final cădeam de acord … pentru încă o zi. Însă aveau idei, erau entuziaști, efervescenți: vroiau să folosim tehnologii performante, provocatoare dar noi și riscante.  Îi înțelegeam, doar fusesem în locul lor nu cu multă vreme înainte, însă eu mai aveam două așteptări de gestionat: “Piendelu’ înainte de toate” și “Don’t miss the deadlines. We must be there, no matter what”.

Eu vreau însă un proiect de succes. Pentru asta mi-am luat și pisica. Deși o urăsc…

Articol apărut inițial pe www.pmcommunity.ro.

Află mai multe despre autor, Narciss Popescu, aici.