Încrederea în sine

Dintre toți oamenii cu care am avut a face, cel mai greu mi-a părut să lucrez sau să relaționez cu cei lipsiți de încredere în propria lor persoană. La prima vedere, pare ceva surmontabil: în fond, ar trebui să fie problema lor, ce legătura are cu cei din jur? Și totuși, îmi este mai ușor să gestionez problemele mele decât o relație cu cineva nesigur pe el/ea.

Neîncrederea cuiva în sine “atacă” nu numai pe cel/ cea în cauză ci și orice e în jurul său. Un om măcinat de neîncredere în sine e imprevizibil, inconstant, uneori chiar aparent “rău” – căci este greu să fii empatic cu alții atunci când te simți neîncrezător în cel mai puternic aliat pe care îl poți avea – tu însuți.

Atunci când un candidat îmi oferă semnele neîncrederii în sine, am o mare dilemă: ce să fac? Știu că va avea ezitări, că se va lăsa adeseori influențat, că va căuta permanent validări. Știu că va fi greu de lucrat cu el/ea; pe de altă parte, dacă omul e competent iar eu îi mai ofer un motiv pentru a se îndoi de sine, știu că fac un rău suplimentar.

Nu știu răspunsul la întrebarea de mai sus. Desigur, poziția pentru care aplică un om fără încredere în sine are un cuvânt de spus: una este să dorească sa ocupe un post de agent de vânzări și cu totul alta să candideze pe un post de analist singuratic. Pe de altă parte, integrarea în echipă și raportarea sa la cei din jur va rămâne o problemă. Da, oferim încurajare și recompensă; da, avem sisteme de evaluare, oferim sesiuni de coaching și programe de teambuilding; uneori sunt suficiente, alteori nu.

Atunci când mă găsesc în fața unui om lipsit de încredere în sine încerc să fac tot posibilul să-i arat care sunt acele lucruri frumoase pe care ar trebui să le vadă și să le prețuiască la el însuși; unii oameni “se lasă” greu. Când este momentul să renunți să mai încurajezi? Este vreodată momentul? Voi cum faceți?