Meserii de altădată – Telefonistele

Cei de la Cooltura Mall au dat în luna noiembrie 2017 startul campaniei OAMENI DE MESERIE, în cadrul căreia își propun să aducă în atenția lumii meseriile de altădată, cu tot cu farmecul lor pierdut în timp, dar și meserii ale zilelor noastre, cu toate provocările lor. Ne invită să cunoaștem oameni  care și-au transformat pasiunea în ocupație de zi cu zi și să descoperim strălucirea fiecărei meserii în parte, indiferent de numele pe care-l poartă.

„Alo, centrala? Faceți-mi legătura cu….” Astfel debutau conversațiile telefonice la sfârșitul secolului al 19-lea și o bună parte din secolul 20, în cea mai mare parte a lumii care beneficia de revoluționara descoperire a „telegrafului fără fir”. Astăzi, când telefoanele mobile sunt la îndemâna tuturor, iar comunicarea la distanță, simplă și eficientă, ne este greu să ne imaginăm timpurile când operatorii telefonici comutau legătura manual pentru a face legătura între două persoane care voiau să folosească telefonul. Astăzi, dacă telefonul este în perfectă stare de funcționare, auzim limpede vocea de la celălalt „capăt al firului”. Însă, pe vremuri, conversațiile erau bruiate de tot felul de zgomote, astfel încât până târziu se foloseau variate adaptări lingvistice pentru a fi siguri de faptul că mesajul este corect. Să ne amintim de cei care pronunțau „șepte” în loc de „șapte” la telefon, pentru a nu se confunda cu cifra care o precede.

În ianuarie 1878, George Willard Croy devine primul operator de telefonie angajat la compania Boston Telephone Dispatch. Angajarea bărbaților tineri pentru o astfel de slujbă avea în spate o istorie: majoritatea celor care lucraseră în telegrafie erau bărbați, iar eficiența lor fusese dovedită. Nimeni nu știa încă și nici nu își imagina faptul că telefonia era o treabă cu totul diferită și presupunea alte aptitudini. Au trecut doar nouă luni până când companiile de telefonie din acea vreme au realizat că tinerii bărbați erau, în mare majoritate, incompatibili cu o astfel de slujbă, prin temperament și structură psihologică. Răbdarea față de clienții mai nervoși nu era punctul lor forte, făceau fel de fel de glume și farse celor care sunau la centrală, iar de multe ori limbajul era de neacceptat în interacțiunea cu clienții. În această situație era clar că e nevoie de o schimbare astfel încât însuși Alexander Graham Bell, inventatorul telefoniei, a decis, la 1 septembrie 1878, să o angajeze pe Emma Nutt, femeia care a făcut istorie răspunzând la telefon. La câteva zile, i-a urmat sora ei, Stella și treptat aceasta a devenit o meserie în care lucrau exclusiv femei. Existau foarte multe avantaje în această decizie: femeile erau mai blajine, întotdeauna politicoase și răbdătoare chiar și cu cei mai grosolani clienți, erau eficiente și nici nu beau bere în timpul programului. Și încă un factor determinant: costurile cu angajații erau considerabil reduse, pentru că o femeie primea un sfert până la jumătatea salariului pe care-l câștiga un bărbat.

Însă telefonistele nu aveau o meserie ușoară și era necesară întrunirea unor criterii draconice pentru a fi acceptat într-un asemenea post. Pe lângă faptul că era nevoie să răspundă rapid, eficient și cu curtoazie celor mai dificili clienți, o telefonistă trebuia să aibă o anumită înălțime și greutate și o lungime standard a brațului pentru a face corect legăturile. În Statele Unite, erau angajate ca telefoniste femeile nemăritate, cu vârste între optsprezece și treizeci și șase de ani. Ținuta trebuia să fie una sobră, impecabilă, deși niciun client nu le putea vedea. Li se cerea să adopte o poziție corectă pe scaun, cu spatele drept și să stea astfel vreme de opt ore, fără posibilitatea de a schimba vreo vorbă între ele. Bineînțeles că nicio femeie care vorbea cu accent străin nu putea fi angajată.

Citește tot articolul aici: OAMENI DE MESERIE (V) – TELEFONISTELE