Metafora bine temperată

Doi câini masculi și o pisică pot mânca din același vas. În principiu, asta ar trebui să contrazică așteptările pe care le avem gata construite în mintea noastră. Ei ar trebui să se fugărească, să se bată sau, în cel mai bun caz, să se ignore… Mai mult decât atât, pisica din fotografie – deși născută cel mai probabil tot dintr-o pisică – nu mănâncă șoareci, ci… boabe pentru câini!

Deci se poate.

Avem în organizațiile noastre tot soiul de câini si pisici: echipe și departamente care-și dispută supremații, apără drepturi sau pur și simplu caută vinovați (a se citi victime) pentru a justifica eventualele sincope ale sistemului organizațional.

Acestea fiind spuse: nu, NU veți citi o povestire motivațională cu tâlc, nu voi încerca să ridic la rang de teoremă faptul că angajații noștri (ca și animalele din imagine), deși diferiți, pot conviețui pașnic și că putem trăi într-un adevărat paradis, cu condiția să gândim pozitiv…  Nicidecum.

Aș fi însă foarte curioasă să știu dacă citind primele paragrafe ale acestui articol ați crezut că asta este intenția mea…  Și dacă da, în ce măsură ați fi fost dispuși să “înghițiți” pe nemestecate un asemenea mesaj…

Bineînțeles că între timp câinii din fotografie au devenit adulți și fugăresc pisici, că s-ar lupta (poate chiar și la propriu) între ei pentru statutul de șef de haita dacă s-ar întâlni, iar pisica ar alege oricând o bucată de carne în defavoarea boabelor pentru câini… așa cum niciun fel de predică despre gândirea pozitiva și toleranță nu va putea aduce pacea eternă între echipa care recuperează creanțe si echipa de vânzări (un exemplu de “antagonism” luat la întâmplare, din multitudinea de exemple pe care le vedem cu toții în organizațiile noastre). Pe de altă parte, bineînțeles că momente ca cel imortalizat în fotografie există și viața nu este o permanenta fugăreală și violență – nici la câini, nici la pisici și nici în companiile pentru care lucrăm.

Dar nu despre cooperarea interdepartamentală vroiam să vorbesc, ci tocmai despre folosirea pe scara prea largă a unor povestioare cu tâlc forțat, cum este cea pe care în mod voluntar am încercat să o sugerez la început.

Evident că sunt de acord că o sesiune de instruire sau un discurs motivațional trebuie sa folosească ilustrări, exemplificări, analogii și parabole. Ceea ce mi-aș dori ar fi doar ca cei care gândesc diversele prezentări să reflecteze asupra faptului că auditoriul este constituit din adulți inteligenți, dispuși să învețe sau să se lase convinsi dar că există riscul ca asemenea mesaje, sau mai degrabă modul simplist (iar nu simplu) în care sunt transmise să poata rata ținta, tocmai fiindcă poate insulta inteligența celor pentru care sunt gândite.

Sunt absolut convinsă că și voua vi s-a intâmplat să zâmbiți cu indulgență în fața cuiva care încerca să vă vândă o idee folosind exemple simplificate în așa fel incât să serveasca cu orice preț obiectivului de comunicare…. nu-i așa? 🙂