Nu conteaza jobul, doar omul

Mi-am dorit de mica sa ajung “mare”, sa fiu “sefa”. Probabil credeam ca oamenii in pozitia de “sef” erau mult mai fericiti si mai impliniti decat restul lumii. Normal, eram usor naiva. Si poate mai pastrez inca putin din naivitatea copilariei, pentru ca-mi place mult ceea ce fac, din pozitia pe care o am acum.

Pozitia de “sef” nu presupune doar sa dai ordine in stanga si-n dreapta, sa tipi cand nu-ti convine ceva, sa calci in picioare si sa dai cu pumnul in masa, activitati care pe mine nu ma caracterizeaza deloc si nu ar trebui sa caracterizeze niciun sef; pentru mine “a fi sef” inseamna a educa oameni, a forma oameni, a-i indruma, a-i indrepta, a-i corecta cand gresesc, a-i lauda si admira pentru lucrurile bune, a le fi alaturi zilnic, urmarindu-i, invatand cu ei si de la ei; inseamna a te dedica, a fi responsabil, a fi corect si onest, a fi deschis si flexibil, a-ti dori sa inveti in permanenta; inseamna a forma echipe, a asculta, a primi si oferi feedback, a sanctiona cand este nevoie, a premia si recompensa; inseamna, inainte de toate,  A FI OM. Si lista poate continua…. ca si povestea mea.

Intr-un an si aproape patru luni in companie am invatat foarte multe lucruri si m-am lovit de o multitudine de spete, iar departamentul meu a trecut si el, la randul lui, printr-o multitudine de transformari dupa principiul “Inainte de a fi mai bine va fi mai rau”. Experientele prin care am trecut ne-au facut mai buni, mai puternici, mai motivati, mai realisti, pentru ca am trecut prin ele nedorind sa se intample. Dar s-au intamplat.

Desi regulile jocului de la inceput au fost “corectitudine, sinceritate, responsabilitate”, nu toata lumea a inteles mesajul asa cum trebuie, drept urmare anul trecut am fost nevoita sa renunt la doi angajati, anul acesta la alti doi. Asa cum uleiul iese la suprafata, asa cum in orice padure exista si uscaturi, in orice echipa exista si verigi mai slabe, care la un moment dat se rup. Nu voi pune foarte mare accent pe motivele pentru care acesti oameni s-au separat de restul echipei, voi insista asupra oamenilor care au ramas.

Zilnic ne sunt puse la grea incercare rabdarea, puterea de convingere, increderea, motivatiile, curajul si nu in ultimul rand sentimentele. Sunt oameni care vin si pleaca din vietile noastre fara sa ne afecteze din punct de vedere emotional, asa cum sunt oameni despre care poti spune ca ii cunosti, de care te atasezi, intr-un fel sau altul, ca lucrand zilnic impreuna cu ei stii cum sunt, ai anumite pretentii de la ei, stii ce le place, stii cum gandesc, te astepti sa se comporte sau sa reactioneze intr-un anume fel. Ei bine, printre acesti oameni se ascund “capusele”, oamenii care mereu se bazeaza pe ceilalti ca vor face anumite lucruri in locul lor, ca-i vor acoperi in permanenta, ca le vor repara greselile, ca vor fi mereu pezenti cand au nevoie de ajutor, ca vor fi dispusi in mod constant sa renunte la ce au ei de facut in favoarea acestora. Pana cand, insa, putem face astfel de compromisuri? Ca doar stim cu totii ca minciuna are picioare foarte scurte si ca incompetenta devine din ce in ce mai vizibila. Si ca mincinosul care uita ce minte si este prins, asa si capusa sta prinsa pana incepe sa deranjeze si este inlaturata.

Care sunt consecintele? O rana mare si urata, care se vindeca foarte greu. Oamenii de acest gen sunt capabili sa se fofileze pana in ultimul moment, fara a-si asuma niciun fel de responsabilitate, fara a avea niciun fel de remuscare pentru ce lasa in urma, fara a se gandi macar un moment la persoana sau persoanele care le-au fost alaturi, zi de zi, in mod neconditionat. “Capusele” inchid usa si nu se mai uita inapoi, si o fac cu convingerea ca atitudinea si faptele lor sunt cele normale.

Dupa ce patru oameni mi-au parasit departamentul in mai putin de un an de zile am stat si m-am gandit daca am luat intr-adevar decizia potrivita. Ca orice manager pus in situatia sa-si concedieze oamenii, m-am gandit daca puteam aborda problemele si altfel. Pentru cei care au plecat si nu se asteptau sa plece, decizia cu siguranta a fost nepotrivita. Pentru departament? Extrem de benefica, cu certitudine.

Uitandu-ma in urma si analizand ce a fost comparativ cu ce este acum, as putea spune ca am exact echipa pe care mi-am dorit-o intotdeauna. Cu eforturi foarte mari de ambele parti, cu foarte multa munca si dedicare, cu ore multe inafara programului, cu inevitabile dispute, cu explicatii, discutii, dar cu intelegere, respect, onestitate si sustinere reciproca continua.

Experienta acumulata in urma acestui exercitiu este uriasa, si morala este sa ne ascultam, pe cat putem, instinctul si experientele de viata: atunci cand acestea ne ridica o minge la fileu, sa ne gandim bine cui o trimitem sau daca o trimitem mai departe. Si sa nu uitam ca omul este cel care sfinteste locul, intotdeauna. Nu conteaza compania, nu conteaza departamentul, nu conteaza job-ul, doar “omul”.

Afla mai multe despre Corina Neagu aici.