Nu mai sunt asa de usor de dat la o parte

In momentele de inceput de drum profesional, cand nu stim exact directia in care sa o luam, cati dintre noi nu cochetam cu ideea de a lucra intr-un ONG? Mai putini insa ne punem serios problema sa facem o cariera intr-un astfel de domeniu care din afara pare mai degraba o modalitate de a dobandi ceva experienta pana vine momentul revelatiei despre unde si cum trebuie sa ajungem de fapt.

In realitate, munca intr-un ONG inseamna considerabil si consistent mai mult decat o modalitate de a face timpul sa treaca si ce cale mai buna de a afla cum este de fapt decat aceea de a sta de vorba cu cineva care a facut din asta o cariera si un proiect sustinut de traire cu sens? Despre ONG-uri si despre voluntariat am vorbit cu Liana Buzea, Presedintele asociatiei EcoAssist si Initiatoarea proiectului Let’s Do It Romania, in timpul liber voluntar si pentru SMURD.

Din afara exista un miraj al ONG-urilor. Cine nu a lucrat in acest sistem are tendinta sa il idealizeze, are senzatia ca lucrand intr-un ONG simti cu adevarat ca faci ceva, ca schimbi lumea etc. Cum este, de fapt, munca intr-un ONG?

În primul rând din exterior multe persoane au impresia că ONG-iştii sunt visători, sunt rupţi de realitate. Acesta este primul şi poate cel mai greu „mit” pentru noi. ONG-urile sunt entităţi care au nevoie de resurse pentru a se dezvolta şi care au la bază valorile după care ar trebui să ne ghidăm în societate. Multe proiecte (spre exemplu pentru protejarea spaţiilor verzi din intravilan, pentru apărarea drepturilor rromilor, apărarea drepturilor animalelor sau pentru protejarea patrimoniului construit) par din exterior pur şi simplu exagerate, inutile sau pur şi simplu dificil de acceptat într-o societate de consum. Majoritatea celor care nu sunt obişnuiţi sau nu au avut un contact cu ONG-urile au reacţii de tipul: „De ce să ne obosim să protejăm sau chiar să dezvoltăm un petic verde, când ar putea fi construit în locul lui o casă sau un local de tip club / bar / terasă?”, „Oricum e o construcţie dărăpănată şi insalubră… e absurd să o laşi în picioare când poţi să dezvolţi ceva nou, care să şi producă bani…” Din păcate, nu toate lucurile sunt de vânzare, nu toate lucrurile ar trebui să fie date pentru bani, lucru care în occident este deja înţeles, însă în Europa de Est încă nu.
Un al doilea mit este cel legat de faptul că membrii unui ONG nu ar trebui să aibă salarii, doar aleg să fie voluntari, nu? Aici este din punctul meu de vedere problema cea mai mare a mediului acestuia. Pe de o parte cei care reuşesc să fie sustenabili sunt criticaţi dur pentru asta, pe de altă parte, cei care caută lucrul acesta, sunt refuzaţi pe motiv că nu se finanţează salarii. Aici este problema cea mai mare: atâta vreme cât nu sunt susţinute mai bine activităţile ONG-urilor de către societate, atâta vreme cât nu sunt recompensate economic, atunci acestea nu sunt nici promovate, nici apreciate în rândul societăţii. Problema ar putea avea cauza în înţelegerea defectuoasă a recompensei aceasteia la valoarea ei adevărată, un salariu pentru un ONG-ist nu înseamnă bani aruncaţi. De aceea de multe ori proiectele derulate de ONG-uri nu îşi pot face efectul pe termen lung (sau sunt discontinuate), întrucât resursa umană şi cea materială este limitată.

Ce ti-au luat si ce ti-au adus ultimii 4 ani din punct de vedere profesional si personal?

Profesional am crescut gradual, sănătos şi natural de la un nivel de nicio experienţă la un nivel mult mai mare de organizare decât al majorităţii ONG-urilor din branşa mea, mediul. În mod cert nu am atins perfecţiunea, nu pretind acest lucru şi nici nu mi-am uitat condiţia de ONG-ist. Însă consider că la nivel organizatoric am deja o gândire şi o experienţă complexă, a cărei valoare o văd şi o apreciez enorm. Nu aş fi ajuns aici, nu mi-aş fi asumat riscul cel mai mare (iniţierea „Let’s Do It, Romania!”) dacă nu aş fi avut experienţele din trecut. Personal, din păcate nu pot spune ca am foarte multe progrese. În trecut nu am pus accent pe partea aceasta, iar în ultimul an nu am avut timp pentru aceasta. Abia acum, după ce am depăşit furtuna, încep să fac paşi mici în direcţia aceasta. Astfel, anul acesta sunt participant în programul Young Leaders al Aspen Institute din România cât şi cursant în Process Communication Model (ambele pentru că a avut încredere în mine un coleg de breaslă, Dragoş Bucurenci). Pe de altă parte, ca urmare a experienţelor acumulate, pot spune că am mai mult curaj să vorbesc despre mine, să îmi exprim frustrările sau limitele (fără a mă teme de ceea ce ar crede sau reacţiona ceilalţi, fără a mă teme că voi fi considerată novice sau de o calitate slabă, fără a mă teme că aş putea sacrifica parteneriate sau colaborări). Acest lucru este un pas relativ important pentru mine. Nu mai consider că sunt aşa de uşor de dat la o parte, cum înainte din păcate simţeam. Deşi în societatea noastră să spui „Nu ştiu” este perceput ca un eşec, mi-am făcut mai mult curaj să recunosc, inclusiv public, atunci când nu ştiu un lucru. Cred că mai multă lume ar trebui să îşi facă acest curaj. Este chiar sănătos.

Cat de mult din alegerile pe care le-ai facut in cariera au depins de tine si cat de mult au fost influentate de altii?

În primul rând momentul în care am înfiinţat ONG-ul. EcoAssist nu a fost un ONG iniţial, ci un proiect pe care doream să-l extind. Nu am considerat multă vreme că trebuie o structură juridică doar pentru un proiect, însă la un moment dat când acesta era foarte expus, am decis să înfiinţez un ONG şi să îmi dezvolt astfel proiectul din propria „instituţie”. Mai departe, proiectele derulate, timpul petrecut în acestea, au fost alegerile mele. Poate mult prea mult, mai ales că eram un fel de lupoaică singuratică: organizam, comunicam şi implementam singură proiectele. În mod cert nu erau cele mai grozave proiecte, dar consider că singura parte bună din acea perioadă de „burlăcie profesională” mi-au dat cel puţin o experienţă minimă din fiecare domeniu în parte (comunicare, logistică, coordonare voluntari, IT, fundraising, coordonare proiecte, reprezentare publică).

Cine te-a ajutat sa fii ceea ce esti?

În primul rând mama mea. Dacă nu o aveam pe ea, dacă ea nu îmi asigura, chiar şi în prezent, condiţiile pentru a trăi şi munci (casă, masă, haine, tratamente medicale la nevoie şi plecări la munte) nu aş fi putut face nimic ceea ce fac acum. De multe ori spun că mama mea este un adevărat CSR manager, pentru că de foarte mulţi ani susţine un activist ecologist.

În al doilea rând am o mulţime de oameni care m-au susţinut pe parcursul timpului. Dintre aceştia îi voi enumera pe doamna Doina Crişan (director general ASE Bucureşti), domnul Ovidiu Nicolescu (profesor de management în cadrul ASE Bucureşti), Mădălina Uceanu (senior career advisor), Josie Maran (consultant şi facilitator evenimente), Irina Enache (contabilul asociaţiei), Adela Neagu (avocatul asociaţiei) cât şi colegii mei din ONG (atât din Bucureşti cât şi din ţară). Fără aceşti oameni care pe parcusul timpului au depus un efort, eu nu aş fi fost aici, asociaţia nu s-ar fi dezvoltat şi nici proiectele noastre nu ar fi ajuns la aşa o scară. Consider că am mutat foarte mulţi munţi în România, chiar dacă nu se cunoaşte acest lucru.

De ce voluntariat pentru SMURD?

Anul trecut în „Let’s Do It, Romania!” am avut un coleg pompier, care mi-a fost chiar în echipa directă. El lucrează 24 de ore, apoi 48 le are libere. Deşi putea să facă orice altceva, el a ales să se implice în acest proiect. Nu de puţine ori ne-a povestit prin ceea ce trecea la muncă. Mi-am dorit foarte mult să aflu pe pielea mea prin ce trecea. Aşa am aplicat la programul SMURD. Dragoş m-a acceptat în echipa pe care şi-o forma, deşi ştiu că deja avea locurile pline. Mai departe, a fost ambiţia mea personală care m-a ţinut în program, deşi am avut nu de multe ori experienţe care fie m-au speriat, fie mi-au întors stomacul pe dos.

Intr-un articol recent publicat de tine, povestesti despre sentimentul ca, de fapt, putin din ce spui ca sa ajuti conteaza de fapt. Cum depasesti momentele astea?

Îmi este destul de greu, mai ales pentru că sunt obişnuită să rezolv orice apare. La SMURD am văzut cu ochii mei că nu sunt aşa vitează cum mă consider în sinea mea. Nefiind medic la bază, multe lucuri îmi scapă în camera de gardă, din păcate. De multe ori îmi este greu să intru în discuţiile cu cei din spital.

Ce urmeaza? Este viata ceea ce ti se intampla in timp ce iti faci alte planuri?

În mod cert viaţa se întâmplă, fie că îţi doreşti asta sau nu. Din păcate, fie nu bag de seamă, fie ratez de cele mai multe ori momentele. Mi-am cam pierdut instinctele pentru viaţă, ca să fiu sinceră. Noroc că am prin jur oameni care au început să tragă de mine la propriu. Am început să mai am, mai mult cu forţa, şi momente de relaxare în găştile lor de prieteni.

Ce i-ai spune acum unui visator la inceput de drum care isi propune sa schimbe lumea lucrand intr-un ONG?

În primul rând că nu eşti visător să vrei să faci ceea ce în alte părţi ale lumii se întâmplă deja. În al doilea rând i-aş spune că nu faptul că ai un cadru asigurat înseamnă că faci ceva important. Poţi să te implici şi într-un grup de iniţiativă, care se întâlneşte în casa unuia din membri şi care nu ţine minute şi nu face planuri în excel sau care nu are parteneri foarte vizibili. Important este să îţi dedici puţin timp, să fii consecvent şi să încerci să abordezi cu profesionalism implicarea ta. Acţiunile realizate atunci când nu ai toate condiţiile sunt de fapt cele care ajung să te formeze şi să îţi arate potenţialul. Iar societatea în sine are nevoie de foarte mulţi astfel de oameni, până să ajungă să încorporeze valorile pe care ONG-urile le promovează.