Oameni care nu pot spune nu (partea a doua)

Oameni frumoși? Darnici? Dezinteresați? Dedicați până la sacrificiu? Nicidecum: oameni chinuiți și adeseori sfârșind undeva în colțul întunecat al dezinteresului celorlalți!

Cine sunt ei? Cum se văd “din afară”? Ce fel de imagine proiectează?

Oamenii-care-nu-pot-spune-nu ne apar sub forme și în situații diverse: mame care se sacrifică pentru copii și familie, oameni care se jertfesc pentru o cauză, workaholici, persoane care trăiesc/ au trăit alături de și fac/ au făcut totul pentru oameni cu nevoi mai mult sau mai puțin “oficial” declarate speciale (persoane suferinde de afecțiuni cronice, dependenți de substanțe diverse – alcool, dar nu numai; persoane emoțional tulburate – indiferent dacă această tulburare este sau nu recunoscută sau ușor recognoscibilă).

Oamenii-care-nu-pot-spune-nu sunt “salvatorii”. Prin felul în care se comportă, ei “rezolvă” permanent problemele (altora), au grijă de cineva sau ceva. Sunt acei oameni “puternici” și “dezinteresați” care se “dedică trup și suflet”.  Lor nici nu trebuie să le ceri să intervină: ei ajung la performanța de a intui nevoile altuia chiar și înainte ca acestea să fie declarate. Sunt “proactivii”, cei-care-înțeleg-fără–cuvinte. Aparent, nimic în neregulă.  În multe cazuri și pe termen scurt nici nu e ceva în neregulă: motivaționalii și inspiraționalii, părinții, societatea, cultele diverse ne învață permanent că trebuie să dăm fără a aștepta ceva în schimb, că important este ceea ce dai și nu ceea ce primești, că “scopurile superioare” cer sacrificiu, că avem o “misiune” pe altarul căreia trebuie să ne jertfim. Misiunile sunt diverse: copiii/ familia, locul de muncă, profesia, o casă, o cauză (“salvarea” animalelor sau pădurilor, a unei categorii de oameni sau a unui om anume – sau chiar toate la un loc!)

Nu, nu vreau să se înțeleagă că eu combat aici dărnicia sau voluntariatul. Există însă o limită fragilă între normalitate și exces. Acea limită trebuie înțeleasă. Altminteri, oamenii-care-nu-pot-spune-nu se autodistrug  mergând spre iad pe drumul pavat cu bune intenții.

Despre oamenii-care-nu-pot-spune-nu, se spun numai lucruri bune:

• Sunt  puternici, loiali, dezinteresați
• “Nu știm ce ne-am face fără ei”, sunt  oamenii de bază (ai familiei, relației, organizației, cauzei etc)
• Par să aibă resurse nelimitate – de bani, timp, înțelegere, empatie, compasiune
• Sunt ascultători foarte buni, știu întotdeauna să spună cuvântul potrivit, să facă gestul potrivit
• Sunt modești, își știu bine locul și nu acceptă niciodată laude nemeritate.
• Sunt întotdeauna politicoși, punctuali
• Sunt capabili să facă foarte multe lucruri – sunt atât de “bine organizați” și de “plini de energie” încât poți fi sigur că dacă le ceri ceva, vei obține acel ceva. Mai mult: uneori nici nu este nevoie să le ceri: vor anticipa nevoia și vor oferi din proprie inițiativă.
• Sunt oamenii cărora doar trebuie să le descrii o problema și apoi te poți relaxa: ei o vor lua în grijă și o vor rezolva. Bine și la timp. Etc.

Toate cele de mai sus sunt bune și frumoase. Cei despre care se pot spune cele de mai sus sunt cei care “fac lucrurile să se întâmple”. Este nevoie de ei și lumea ar fi un loc mai bun dacă am încerca cu toții să facem în așa fel încât să merităm asemenea caracterizări. Totuși, omul-care-nu-poate-spune-nu depășește limita.

Despre oamenii-care-nu-pot-spune-nu se spun însă și altfel de lucruri:

• Sunt insistenți, obositori.
• Încearcă să-i controleze și să-i schimbe pe ceilalți.
• Au un comportament inegal – își schimbă repede și adeseori fără motiv starea.
• Nimic nu pare să-i mulțumească, pândesc greșelile altora și apoi reproșează.
• Nu se pot detașa/relaxa – nu acceptă lucrurile așa cum sunt.

Mulți dintre cei care au a face cu oameni-care-nu-pot-spune-nu ajung să gândească: “Ah! N-ar putea să se limiteze să faca toate lucrurile bune pe care le fac fără să-i sâcâie pe cei din jur?” N-ar putea, desigur (voi incerca să explic și de ce, în săptămânile ce vor urma).

Uneori, despre oamenii-care-nu-pot-spune-nu, ne întrebăm în trecere (și de regula fără să zăbovim prea mult în cautarea unui răspuns) când și dacă mai găsesc timp să trăiască și pentru ei.  Vă amintiți poveștile despre angajați care și-au găsit sfârșitul muncind nopți și zile fără întrerupere? Recunoscuți și “respectați” pentru faptul că nu refuzau niciun proiect, că nu țineau cont de fișa postului? Că erau gata să ajute orice coleg, oricând, oricum? Pentru faptul că “nu aveau casă, nu aveau masă”, își “iubeau meseria ca pe ochii din cap”, dovedeau “ambiție de fier” și ne dovedeau că “o carieră cere sacrificii”? Supra-oamenii. Angajații-minune.

Organizațiile își doresc angajați-minune. Oamenii își doresc să aibă în apropiere “supra-oameni”: cine și de ce ar trebui să refuze să primească atât de mult și aproape orice? Return on investment este aparent extrem de profitabil. Trebuie să fii cel puțin nebun să refuzi o “afacere” atât de bună.

“Afacerea” este însă doar în aparență bună. Pe termen lung, se poate transforma într-o afacere chiar păguboasă – atât pentru organizațiile sau oamenii care încurajează la nesfârșit omul-care-nu-poate-spune-nu, cât și pentru omul respectiv.

Săptămâna viitoare – despre cum se văd toate acestea din cealaltă parte: din postura omului-care-nu-poate-spune-nu.