Oameni-care-nu-pot-spune-nu și Oameni-dominați-de-Ego – un fel de epilog

Voi “distruge” acum puțin din imaginea “clară” pe care este posibil s-o fi creat în ultimele săptămâni.

Oamenii simt nevoia să împartă în categorii și să eticheteze – “aranjând” astfel ceea ce îi înconjoară, le este mai ușor să se orienteze în ceea ce altminteri ar putea părea haotic, dezordonat. Le este mai ușor să ia decizii: ce este “bine”/ “rău”; “potrivit”/ “nepotrivit”; “adevărat”/ fals”; “alb/ “negru”etc. Indiferent cât de conștienți suntem de alteritate, indiferent cât de mult am fost educați (sau ne-am autoeducat) să o acceptăm, într-o măsură oarecare vom continua să folosim categorii și etichete, din simplul motiv că mintea noastră are nevoie de ele pentru a putea funcționa. Important este să rămânem conștienți de această nevoie și să acceptăm ca ea să se manifeste cu măsură. Când nu se manifestă cu măsură, ea ne poate împinge către discriminare, lipsă de respect, abuz etc.

Revenind la oamenii despre care am tot vorbit, dacă am părut cumva a sugera că a nu spune nu sau a apăra propriul Ego sunt fără dar și poate defecte, voi încerca azi să schimb această percepție.

În noi toți coexistă un om-care-uneori-nu-poate-spune-nu și un om-uneori-dominat-de-Ego. Dacă suntem ceea ce convențional numim Omul-echilibrat, cei doi coexistă în pace, acceptându-se reciproc și “intrând în acțiune” atunci când este potrivit să o facă. Așa se manifestă o serie de trăsături cărora le-am dat o serie de nume cu conotație pozitivă: leadership, asertivitate, politețe, dedicare, loialitate, altruism, tărie de caracter, încredere în sine etc.

Ca în orice, este nevoie de echilibru. Problema este cum găsim acel echilibru și, mai ales, cum știm că l-am găsit?

Un posibil răspuns rezidă în calitatea relațiilor pe care le stabilim. Atât omul-care-nu-poate-spune-nu cât și cel dominat-de-Ego constată la un moment dat că ceva în dinamica și calitatea relațiilor pe care le stabilește “nu e bine”. De multe ori nici nu realizează ce anume exact “nu e bine”: e doar o senzație de disconfort și constatarea că în mod repetat “se întâmplă la fel” în (aproape) orice relație nou stabilită, indiferent cât de mult pare să se schimbe contextul. Într-o primă instanță, încercăm să alungăm senzația de disconfort așa cum alungăm o muscă enervantă: e doar o senzație, o întâmplare. Apoi, găsim o grămadă de motive care țin de ceilalți (uneori generalizăm: așa sunt toate femeile, toți bărbații, toți angajații etc). În cele din urmă însă, putem ajunge la întrebările pe care trebuia să ni le punem încă din capul locului: ce anume fac EU pentru asta? Ce aș putea EU schimba la mine pentru ca relațiile pe care le stabilesc să fie mai bune? Evident, calitatea unei relații depinde de TOȚI cei implicați. Însă singura persoana asupra căreia putem realmente acționa suntem noi înșine. Evident, ne-am dori ca CELĂLALT să înceapă să facă schimbări, însă aceasta poate fi o așteptare nerealistă și cu siguranță neconstructivă.

O relație de calitate este o relație partenerială – în care cei implicați intervin rând pe rând pentru a o menține în acest echilibru; nu este vorba despre o reciprocitate absolută, ci despre co-participare: relația respectivă aparține tuturor celor implicați și, dacă aceștia și-o asumă ca atare, vor contribui toți și activ la menținerea ei. Când acest lucru nu se întâmplă, apare dezechilibrul și relația este inegală. Atât Omul-care-nu-poate-spune-nu cât și Omul-dominat-de–Ego sunt mari maeștri în stabilirea unor relații inegale.

Nu trăim singuri, drept urmare uneori trebuie să știm să spunem da chiar dacă ne-am dori să spunem nu, dacă asta ajuta interacțiunilor și relațiilor în care trăim și nu ne afectează persoana. De asemenea, nu trăim prin alții: drept urmare, trebuie să ne îngrijim și de propriul Ego, de stima și încrederea în noi înșine. Știu, sună simplu dar e foarte complicat! Vom face greșeli, desigur. Nu vom ști întotdeauna ce și cum este “bine” să facem. Dar dacă păstrăm în minte calitatea relațiilor pe care le stabilim ca pe un fel de “hârtie de turnesol” pentru acțiunile noastre, este posibil să alegem cu mai multă ușurință calea potrivită prin labirintul posibilităților. Cu timpul, pe măsură ce ne cunoaștem pe noi înșine, pe cei din jur și pe măsură ce înțelegem mecanismele interacțiunilor interumane, vom învăța dozajul potrivit nouă (în funcție de particularitățile specifice pe care le avem). Nu există “rețetă unică”, valabilă pentru toți: suntem fiecare un unicat și, de aceea, ceea ce este potrivit unui individ nu se aplică în mod necesar și altuia.

Vestea buna este că nimeni nu se naște învățat –ar fi deci nepotrivit să ne auto-blamăm pentru stângăciile pe care uneori le avem în a găsi tonul corect. Unii învățăm mai lent, alții mai repede. Pe unii ne-au ajutat părinții mai mult, pe alții mai puțin. Unii am avut parte de conjuncturi de viață mai ușoare, alții de experiențe mai dificile. Dar important este să vrem să învățăm: restul sunt detalii nesemnificative 🙂