Până unde apărăm o idee?

Am auzit pe cineva spunându-mi de curând ceva. Suna cam așa: „mă calc pe mine în picioare numai ca să-mi duc ideea la bun sfărșit”. Mi s-a încrâncenat carnea pe mine. Nu e important cine zicea asta și despre ce vorbea: ideile și acțiunile noastre sunt totuna cu noi înșine, cred eu. Ele sunt la fel de sănătoase și puternice pe cât de sănătoasă și de puternică este și sursa lor – noi înșine. Oare câte șanse au gândurile și acțiunile noastre viitoare să fie ceva bun dacă noi ne vom fi „călcat în picioare” pentru una dintre ele? Da, poate că în felul acesta reușim să „salvăm” o idee. Și? Ce se întâmplă mai departe?

Îmi mai spunea cineva: „Nu simt frustrare când cineva îmi confiscă o idee. Cei care fac asta nefiind în stare să aibă unele proprii nu vor ști prea bine ce să facă cu ce iau. Eu însă pot avea încă o mie de alte idei bune. Ei rămân cu acea una. De aceea, dacă îmi este confiscată o idee, nu zăbovesc prea mult să-mi plâng de milă. Sunt prea multe altele care așteaptă”.

Până unde și cu ce preț apărăm o idee sau un gând? Oricât de valid?

Răspunsul este „Până la ultima suflare”? sau „Până acolo unde mă pot păstra întreg/ întreagă pentru a o putea reformula și a o duce mai departe”? Pentru mine, știu că a doua variantă este cea potrivită; dar nu dețin vreun adevăr absolut.

Unii ar zice poate că răspunsul potrivit este că depinde: de context, de miză, de repercusiuni și de alți factori externi; eu cred că de fapt în mare măsură răspunsul corect zace în noi înșine: în încrederea pe care o avem în noi, în lucrurile și oamenii pe care i-am ales să conteze, în cât de bine știm să ne ținem sub control ego-ul. Voi ce credeți?