Picioarele scurte ale minciunii in recrutare

Nu e usor sa fii recrutor. Intern sau extern, putini sunt cei care au incredere in tine. Clientii sunt nemultumiti de calitatea candidatilor recomandati, candidatii sunt nemultumiti de consistenta feedback-ului. Putini sunt cei care te iubesc si te apreciaza.

Si ca in orice meserie, si recrutorii si-au creat modalitati comportamentale si discursive de a se apara, altfel spus: exista explicatii pentru toate esecurile sau parerile proaste. Mecanismul esential pe care sunt construite aceste explicatii este si in acest caz: nu e vina mea, ci a lor.

Articolul de pe Recruiter.com pe care vi-l recomandam azi ne-a facut sa ne gandim serios la cateva din afirmatiile de aparare pe care un recrutor are tendinta sa le foloseasca atunci cand lucrurile nu se astern cum era de asteptat. Iata-le, deci, cu cateva interpretari din experienta locala:

1. De vina e contextul economic – e adevarat, ca in orice alta meserie, exista o determinare economica a succesului. Dar ea nu este absoluta si nici pe departe unica. Chiar si in recesiune, exista candidati talentati si se face performanta. Problema se muta in aceste situatii la un alt nivel: cum ii caut si cum ii atrag/motivez. Din nou putem alege sa spunem ca din cauza contextului economic nu ne putem permite pachete motivationale si bugete de training care sa promita ceea ce nu au candidatii doriti in organizatiile in care lucreaza acum, dar studiile arata ca de ceva vreme modelul motivational e mult mai complex decat cel al morcovului si al batului.

2. Imi e greu sa fiu sincer(a). Aici intervine una din marile provocari ale recrutorului pentru ca trebuie sa gestioneze adesea informatii contradictorii, cu grad de confidentialitate ridicat de la ambele „capete” ale procesului de comunicare (client si candidat) in asa fel incat sa nu creeze asteptari false dar nici sa nu piarda oportunitati ce ar putea fi fructificate. Si peste provocarea asta se mai aseaza adesea presiunea sinceritatii: cat si ce sa spun… si cum sa spun? De fapt, credem noi, ca marea problema vine nu numai din cantitatea si consistenta informatiilor comunicate, ci mai ales din modul in care ele sunt transmise si „asezate” in timp. Sinceritatea in recrutare are putea sa para un deziderat utopic, dar absenta ei duce oricum (e adevarat ca mai tarziu decat mai devreme) la frustrare si lipsa de performanta (frustrarea clientului ca discuta cu un candidat cu asteptari salariale pe care nu le poate satisface sau frustrarea candidatului ca ajunge sa accepte un job care in realitate arata altfel decat in fisa de post sunt doar doua astfel de exemple.)

3. Nu am abilitatile de care e nevoie. In recrutare, capacitatea de creare a relatiilor poate sa fie considerata critica. In plus, mai ai nevoie si de o intelegere eficienta si corecta a business-ului si de, am indrazni sa spunem noi, multa curiozitate. Ori cand e vorba de relatii, intelegere si curiozitate, lucrurile sunt atat de volatile si de greu de cuantificat incat riscul de a cadea in „butoiul” perceputei incompetente este foarte mare. Ca in orice alta meserie insa, competenta nu se consolideaza peste noapte si, desi poate sa para un loc comun, e nevoie de multe proiecte de recrutare ratate (in afara de cele reusite cu munca si nu doar cu noroc) pentru ca efortul sa devina a doua natura.

Oricum ne-am uita la „scuzele” de mai sus, ele au picioare scurte. De fapt, recrutarea se poate face cu succes in orice conditii, dar e adevarat ca nu oricum si nu de oricine.

Citeste tot articolul Five Lies Recruiters Tell Themselves pentru a vedea si celelate „picioare scurte” ale minciunii in recrutare si a intelege ce ar trebui sa isi asume un recrutor ca sa nu se faca pe sine si meseria de ras.