Reteta pentru implinire?

Dupa ce Razvan Penescu ne-a povestit cum arata o zi de munca in care reuseste sa imbine responsabilitatile unui Senior Manager intr-un Big 4 cu dorintele si provocarile celui care dezvolta in fiecare zi, picatura cu picatura, unul dintre cele mai cunoscute site-uri culturale din Romania, LiterNet, noua ne-au mai ramas cateva nedumeriri: una despre sens si scop in cariera si viata si alta despre lectii invatate si care merita transmise mai departe.

Se pare că nu simetria, ci mai degrabă defectul semnificativ face un diamant mai frumos. Poti spune acum că ţi-ai găsit în viaţă (cu amestecul ei de profesional şi personal) asimetria de care aveai nevoie? Dacă nu, de ce ar mai fi nevoie ca să simţi că „ai ajuns”?

„Lecţie despre cub

Se ia o bucată de piatră, / se ciopleşte cu o daltă de sânge, / se lustruieşte cu ochiul lui Homer, / se răzuieşte cu raze / până cubul iese perfect. // După aceea se sărută de nenumărate ori cubul / cu gura ta, cu gura altora / şi mai ales cu gura infantei. // După aceea se ia un ciocan / şi brusc se sfărâmă un colţ de-al cubului. // Toţi, dar absolut toţi zice-vor: / – Ce cub perfect ar fi fost acesta / de nu ar fi avut un colţ sfărâmat!” (Nichita)

Nu ştiu dacă e vorba de o asimetrie la mine. Dacă mă puneai să descriu cum văd eu cele două jumătăţi ale mele, probabil că le asemănam cu două jumătăţi de sferă. Mi se pare că partea mea ştiinţifică şi partea artistică (despre care nu aş zice că sînt una profesională şi una personală, ci aş zice că sînt un amestec echilibrat de profesional şi personal, căci pun suflet cînd lucrez pentru un client al PwC şi pun rigoare cînd lucrez la o carte pentru publicare pe LiterNet) se completează, se reflectă una în alta şi nu pot exista independente una faţă de cealaltă. Însă poate că eu nu sînt în punctul cel mai potrivit pentru a mă vedea, nu am perspectiva necesară pentru a mă descrie corect.

Întorcîndu-mă la întrebare, nu ştiu dacă o să „ajung” vreodată. Ceea ce îmi plăcea la problemele pentru calificarea la concursul Gazetei Matematice era că niciodată nu se punea punct unei probleme. Mereu mai exista o posibilă soluţie, mereu exista o generalizare, mereu se putea împinge limita puţin mai departe. Îmi plăcea să merg cu problemele o vreme, chiar dacă uneori aceste „plimbări” nu duceau la ceva concret, de pus pe hîrtie şi de trimis selecţionerilor.

În şcoala generală îmi displăceau capetele de drum, le depreciam pentru a le submina autoritatea. De cîte ori luam 10 la o lucrare, rupeam din pagină un pătrăţel cu nota şi o puneam în coperta caietului, ascunsă sub etichetă. Era o formă de lăsare în spate a rezultatului tocmai obţinut şi de a merge înainte sau chiar de a o lua de la început.

De fapt, nu cred că oamenii „ajung” vreodată. Poate doar puţini, aceia care îşi fixează în capătul drumului o entitate superioară şi care au
norocul să li se întindă de acolo de sus o mână care să le producă o rupere de nivel.

Cred că nu am încă un loc în care să vreau să ajung. Probabil că aş putea afirma, dar ar fi un mare clişeu, că pe termen lung vreau să fiu
„fericit” şi că „fericirea” ar putea să fie un fel de capăt de drum la care să încerc să ajung. Pus însă să definesc asta probabil că, lipsit de sprijinul altui clişeu, aş da 10 definiţii diferite în 10 momente diferite. Nu mă văd proiectat în viitor, nu am fost niciodată capabil să răspund întrebărilor de la recrutări „Unde te vezi tu peste 5 ani?”. Asta nu înseamnă că nu îmi doresc nimic sau că merg în derivă. Ci doar că lucrurile pe care le vreau eu nu sînt statice, ci mai degrabă dinamice. Nu îmi doresc de exemplu să citesc o anumită carte pînă la vară, ci mai curînd să citesc X cărţi în fiecare an. Un drum nesfârşit, de fapt.

Peste doua zile, citeste pe PortalHR care sunt lectiile pe care Razvan le-a invatat si pe care ar fi vrut sa le cunoasca inainte sa porneasca la drum.