Scheletul din dulap

Avem cu toții câte un schelet mai mare sau mai mic ascuns în dulapul personal: o decizie care ne-a dat târcoale și pe care am “rezolvat-o” ignorând-o, un gând, o vorbă, un gest sau o intenție pe care nu ne face plăcere să le privim în ochi, o poveste cu “ce-ar fi fost dacă?” sau căte și mai câte.

Și totuși, trebuie să vină ziua când scoatem scheletul la lumină. Experiența-mi spune că dacă nu facem asta, el ne va bântui. Mai mult, ne putem trezi cu dulapul ticsit de schelete – caz în care, fie ferecăm dulapul definitiv (și, odată cu el, o parte din noi înșine), fie riscăm să ne trezim cu o grămadă de schelete mai mari sau mai mici căzându-ne buluc în cap…

Nu merge nici să încercăm să mutam scheletul în dulapul altcuiva sau în dulapul generic al sorții: dacă el este la noi, înseamnă că am făcut noi înșine ceva pentru a-l plasa acolo; uneori suntem “ajutați” în acest demers, desigur. Însă nimeni nu ne poate “ajuta” împotriva voinței noastre! Am ascultat un sfat sau o părere? Înseamna că am avut încredere în cel/ cea care ne-a sfătuit. Persoana respectivă a greșit? Poate. Dar să nu uităm că dacă avem încredere sau ținem la cineva, asta înseamnă să ne asumăm că o facem pentru tot ceea este omul acela – cu bune, cu rele, cu temeri, cu decizii/ sfaturi potrivite sau mai puțin potrivite. La fel, și pe noi înșine trebuie să ne acceptăm senin chiar dacă uneori am putea fi mai buni, mai drepți, mai inteligenți sau mai puțin temători.

Câtă vreme stă ascuns, scheletul pare mare și amenințător; este foarte probabil ca, dacă decidem să ieșim la plimbare cu el de braț, în lumina și în văzul tuturor, să devina brusc mic și nesemnificativ; la fel cum noaptea înnegrește pisicile, dulapul pare să aiba un efect de “zoom in” asupra scheletelor 🙂

Aparent contrazic astfel o vorbă care spune că nu-i sănătos să dezgropi morții. Păstrând stilul metaforic, aș face următoarea precizare: atâta vreme cât stă în dulap, scheletul nu este îngropat, ci ascuns; este bine să-l scoatem de-acolo și să-l îngropăm de-adevăratelea – abia atunci, da, este bine să uităm de el.

În concluzie, faceți un exercițiu simplu și puneți în cuvinte povestea unui regret sau a unei greșeli despre care nu vă face plăcere să vă amintiți și la care ați refuzat să vă gândiți; nu este nevoie s-o strigați în gura mare: este suficientă o foaie de hârtie sau urechea unui prieten bun. Faceți-o cu sinceritate, fără a gasi nici scuze și nici vinovați. Povestea simplă, atât. Apoi ingropați povestea și porniți mai departe. Semnul reușitei este o ușurare care nu are cum să vă scape neobservată! Este posibil să nu iasă perfect din prima încercare – dar cu timpul învățăm.