Scrisoarea imaginară, dar posibilă, a unui candidat către un potențial angajator

Dragă potențial angajator,

Eu sunt candidatul tău și probabil voi mai fi ceva vreme de acum încolo. Eu sunt cel care își pune la bătaie corpul și creierul pentru ca organizația să crească și să aibă rezultate. Iar din moment ce vom lucra împreună, la un moment dat, dă-mi voie să mă prezint:

Eu m-am născut și am crescut la granița dintre două lumi și două ere diferite. Una din lumi este a ta, dar am prins-o pe final și – din fericire – nu și-a lăsat o amprentă la fel de adâncă asupra mea. Am reținut însă un lucru important (poate chiar de la tine): libertatea este unul dintre cele mai de preț lucruri în viață. Numai că, uneori, am sentimenul că înțelegem lucruri diferite prin libertate. Acolo unde tu înțelegi ca libertate posibilitatea de a nu face ceva și capacitatea de a spune nu, eu înțeleg oportunitatea de a face ceva și curajul de a spune da.

Am învățat de la tine, cu forța uneori, că există lucruri de o valoare și relevanță de neclintit – începând cu notele bune și rezultatele școlare remarcabile și terminând cu salariul mare și multitudinea de posesii materiale. În același timp, însă, am crescut cu speranța timidă că voi putea să hotărăsc pentru mine însumi ce are valoare și relevanță. Că voi avea privilegiul să îmi descopăr singur valorile și să le îmbrățișez cu toată ființa, fiind călăuzit de o pulsație internă și nu constrâns de o presiune externă.

Da, sunt nesigur câteodată și tind să mă emoționez. Pentru că, vezi tu, am scăpat suficient de devreme de sub imperiul fricii și m-am trezit ducând în mine o sumedenie de sentimente. Uneori contradictorii, aproape întotdeauna derutante. Am copilărit cu reguli multe și nu întotdeauna clare, drept care am avut și încă am de (prea) multe ori nevoie de validare – de aprobarea că ceea ce fac este bine și pe placul tău și al altora ca tine. Am fost forțat de împrejurări să conțin în mine atât speranțele și visurile mele, cât și așteptările și planurile tale pe care mi le-ai pus în brațe și în spate, fără să te întrebi dacă pot și vreau să le duc. Nu ai fost rău intenționat, știu; însă m-a durut că nu mă înțelegi și nu mă vezi ca pe un om de sine stătător. Nu mi-a rămas decât să mă descopăr și să mă vad singur, atât cât m-am priceput. Ba, uneori, chiar am fost dispus să cer ajutor atunci când am simțit că mă împotmolesc.

Așadar pe mine mă mână descoperirea și noul. Iar între ele fac punte cu imaginația pe care am transformat-o din refugiu în sursă de inspirație. Altfel spus, mi-am dat voie să visez și am reușit să aduc în lumea reală ceea ce altă dată erau niște plăsmuiri demne de fantasy și science-fiction. Așa se face că acum putem vedea și vorbi cu persoane aflate pe alt continent, că putem să ne uităm în detaliu la micro și macrocosmosuri și tot așa se face că lumea în care mă învârt este tot mai mică și mai virtuală. Când îți dai voie să visezi, visurile iau amploare și tind să devină mărețe.

Într-o astfel de lume, munca tinde să devină cerebrală și să necesite concepte noi – din ce în ce mai dese și din ce în ce mai inedite. Ori asta înseamnă nou și schimbare. Iar dacă ceva nu merge sau nu dă rezultatele pe care mi le-am imaginat, eu nu am nicio problemă în a trece mai departe și a mă muta la altceva – mai nou și mai promițător. Este drept, însă, că mă mai ține pe loc acea nevoie de aprobare… pentru că mi-a rămas în minte ideea că trebuie să fii și tu mulțumit. Ba poate chiar să te bucuri pentru mine – măcar o dată.

Eu îmi caut sensul pentru că există în mine sămânța unei speranțe că, găsindu-mi-l, îmi voi găsi și drumul și liniștea în viață. Altfel spus, îmi voi găsi libertatea de a face ceea ce îmi place și de a spune da doar acelor lucruri care rezonează cu mine. Poate că pare egoist și naiv, însă aș vrea să știi un lucru: eu, spre deosebire de tine, nu (mai) vreau să mă contorsionez după dictoanele distorsionate ale unei lumi strâmbe; eu sunt suficient de egoist și naiv încât să vreau să modelez lumea. Sau măcar să o remodelez, așa cum simt și îmi imaginez că ar putea fi.

Tu crezi că sunt naiv și nestatornic. Eu cred că tu ești refractar și rece. Lista poate continua, însă poate tocmai asta este problema – tentația de a enumera toate felurile în care diferim unul de altul și aroganța de a presupune ca numai unul dintre noi are dreptate. Poate tocmai asta am pierdut amândoi din vedere – că adevărurile noastre pot să coexiste.

Sigur că nu întotdeauna vom fi de acord; ba dimpotrivă, foarte rar. Nu pentru că suntem dușmani, ci pentru că suntem cetățenii a două lumi diferite. Una veche și rece, pe cale să apună, iar cealaltă nouă și impredictibilă, pe cale să explodeze sub presiunea volumelor din ce în ce mai mari de informație complet nouă. Iar provocarea noastră este de fapt provocarea întregii specii – să (re)învățăm să colaborăm sau să continuăm sa ne disprețuim reciproc. Și să ne lovim, pe furiș, sub centură.

Nici mie nu îmi este clar ce să aleg și poate că provocarea este prea mare. Însă cred că avem nevoie de imaginația mea la fel de mult cum avem nevoie de încăpățânarea ta. Imaginația să ne remodelăm lumea și încăpățânarea de a nu abandona acest demers. Înapoi nu mai putem da, iar înainte drumul este neclar și necartografiat. Carevasăzică nu prea putem unul fără celălalt.

Așadar sper și eu că vom putea lucra împreună, chiar dacă nu întotdeauna ne va face plăcere. Știu că ai oroare de idealuri mărețe, însă îți pot promite că, dacă aceste idealuri decurg din noi și sunt în acord cu ființa noastră, nu numai că nu vor mirosi a fals, ci vor fi și călăuzitoare cu o ușurință nebănuită. Este aproape singura formă de energie durabilă și regenerabilă. Așa că te invit și te provoc să ne (re)imaginăm împreună!

Cu la fel de multă speranță,

Y.

Save

Save