Vorbește despre ce te motivează

Cât de des programezi întâlniri cu managerul tău?

Aproape la fiecare curs de Leadership Situaţional Individual pe care îl livrez există cel puţin o persoană care îmi spune că are întâlniri cu managerul ei direct doar o dată pe trimestru, când se face evaluarea performanţei din trimestrul anterior.

Marea majoritate a participanţilor spun că întâlnirile au loc atunci când le stabileşte managerul şi că vorbesc aproape în exclusivitate despre chestiuni operaţionale: progres pe obiectivele stabilite, proiecte, planuri de acţiune, obstacole, etc. Şi, într-un fel, mi se pare logic să fie aşa atâta timp cât doar managerii sunt cei care generează întâlnirile.

Dacă te întorci la întrebarea de la începutul articolului vei observa că felul în care e formulată pune accentul pe tine. Formularea nu e deloc întâmplătoare.

Dacă managerul tău e cel care stabileşte mereu întâlnirile şi subiectele de pe agendă, e foarte posibil să vorbiţi despre lucrurile care îl “dor” pe el, adică: progres pe obiectivele stabilite, proiecte, planuri de acţiune, obstacole, etc. Doar e responsabil de rezultatele unei întregi echipe şi dă la rândul lui socoteala despre ele.

Presupunând că ţi-ar prinde bine să vorbiţi  şi despre lucruri legate de dezvoltarea ta, despre iniţiative pe care vrei să le propui, plan de carieră, cursuri sau proiecte care te-ar motiva, cel mai bine e să iei chiar tu responsabilitatea stabilirii întâlnirii. Altfel, e posibil să nu apuci să le aduci în discuţie.

Acum nişte ani, la cursul despre care vorbeam mai sus, unul din participanţi mi-a spus că nu i se pare chiar normal să meargă să discute despre motivaţie sau lipsa ei din proprie iniţiativă, pentru că managerii ar trebui să aibă “fler de HR” şi să simtă că se întâmplă nişte lucruri cu oamenii din echipele lor.

Până la urma cât de realist e să te aştepţi ca managerul să îţi citească gândurile? Să ştie în fiecare moment ce iţi doreşti şi ce te motivează? Mă gândesc aşa: mama mea nu cred că ar putea ghici ce mă motivează pe mine la un moment dat (deşi vorbim zilnic) şi ea chiar vrea să îmi fie bine. Şi atunci, dacă oamenii care mă iubesc necondiţionat de o viaţă nu mă cunosc atât de bine, cum aş putea să mă aştept ca un manager, oricât de bun ar fi, să ştie exact de ce am eu nevoie ca să fiu motivată?

Din punctul meu de vedere, treaba managerilor nu este să îşi motiveze oamenii (şi în mod cert nu este să citească gânduri), ci mai degrabă să le ofere un mediu în care cei din echipele lor să îşi poată satisface nevoile psihologice de bază: autonomie, competenţă şi relaţionare, pentru atingerea unei motivaţii de calitate superioară şi de durată.