Workaholic

Aparent, un angajator ar trebui să fie încântat să aiba a face cu “workaholici” – oameni într-atât de pasionați de munca lor, într-atât de loiali, într-atât de dedicați și într-atât de convinși că a pune munca pe locul doi este o crimă… încât nici moartea nu i-ar putea despărți de profesie…

Ei vor petrece ore lungi muncind și nu vor refuza niciun proiect. Nici nu prea au cum să fie altminteri: se vor simți vinovați și se vor autopedepsi pentru orice scurt moment de relaxare, în care – Doamne ferește – și-au permis să “uite” !

Ei bine, în realitate nu-i o fericire să ai astfel de angajați. Nu degeaba vorbim atât de mult despre work-life balance, nu degeaba investim în programe care să asigure angajatul că este în regulă să aibă o viață personală și că nu este nevoie să moară pe baricadele profesiei; facem asta pentru că pur și simplu pe termen lung workaholicul nu creează valoare – nici pentru el/ ea, nici pentru organizație.

Oboseala, iritarea, insatisfacția inerente care însoțesc lipsa unei vieți personale împlinite – toate acestea îl vor ajunge din urmă pe cel pentru care munca este prioritate absolută. Nu numai workaholicul este afectat: echipele din care face parte se vor resimți și ele. în cazul în care workaholicul este investit cu autoritate formală, va încerca în mod natural să impuna valorile sale și celorlalti. Astfel, vom obține echipe iritate, obosite, conflictuale și lipsite de creativitate. Organizații întregi ajung să aibă o cultură în care valoarea unui angajat se masoară în numărul de ore suplimentare sau dimensiunea cearcănelor. Încet-încet, ne trezim obsedați de cantitate, în detrimentul calității.

Nu sunt un fel de Maica Tereza și nici nu încerc să interferez cu viața personală a unui angajat atunci când spun că mă îngrijorează tendințele workaholice, căci ele i-ar putea pune în mare pericol viața socială sau de familie: conflictele din sfera privată nu au cum să nu afecteze calitatea muncii sale, drept urmare, nu mă interesează ca un angajat să-și puna în pericol sănătatea sau viața personală, deoarece dacă face asta pune în pericol și calitatea prestației sale profesionale.

Departe de mine să pledez pentru extrema laissez-faire-ului. Consider că organizația și angajatul sunt într-o relație în care niciunul nu trebuie să-și atingă scopurile abuzând de celălalt. Ca în orice relație sănătoasă, nevoile și prioritățile fiecărui partener sunt în mod egal importante. În plus, m-am cam săturat să aud legende despre corporatismul de tip sclavagist. Da, există perioade în care avem mai mult de lucru și perioade mai relaxate; exista momente in viata organizatiei cand este nevoie de un efort mai sustinut; echilibrul nu are cum sa fie perfect in fiecare clipa; important este ca, atunci când tragem linia – să constatăm că sprijinul a fost reciproc și eforturile împărțite.

Așadar, dezvoltați vă rog culturi organizaționale care să le permită oamenilor să-și trăiască si vietile private: rezultatul se va vedea cu siguranță în veniturile companiei! Pe de altă parte, aș îndrăzni să propun angajaților să nu cadă în capcana nevoii de a se alinia unei “norme” workaholice sau în tentația de a se “îngropa” în muncă pentru a evita eventuale neplăceri sau tensiuni personale… Rezolvarea problemelor vieții personale nu are cum să vina prin muncă.

Și încă ceva: căutați informații despre “Results-only work environment” (ROWE). Conține câteva principii care cred că merită atenție.