1 mai muncitoresc… sau nu?

Când auziți de 1 mai, voi la ce vă gândiți? Mie îmi trec prin cap gânduri legate de una sau mai multe zile libere, despre conotațiile pozitive (sau nu) ale unei sărbători a muncii (de fapt, pentru corectitudine, e de menționat faptul că 1 Mai este, teoretic, Ziua Intenațională a Muncitorului și nu neapărat sau numai a muncii), mă gândesc la începutul sezonului estival care anunță vacanța școlară, care anunță vara… și lista ar putea continua.

Dar, pentru că, în momentul când scriu articolul acesta, masa vibrează din cauza bubuiturilor care se aud din stradă (se reface una din arterele mari în apropierea căreia locuiesc), am decis să mă concentrez mai mult pe cele câteva idei pe care aș vrea să le împărtășesc cu voi despre… muncitorul român. Doar se apropie o zi în care îl/o sărbătorim și cred că merită să revizităm ideile (preconcepute sau nu) pe care ni le-am făcut despre el (sau ea).

Nu știu alții cum sunt, dar eu cred că munca, sub orice formă este ea, trebuie respectată. De fapt, primul depozitar al respectului meu este cel care o face, indiferent că este vorba de muncă brută, necalificată sau de muncă intelectuală, cu „penița pe hârtie”, acum mai degrabă cu mouse-ul pe calculator sau cu degetul pe tabletă. 🙂 Evident, dincolo de respectul inițial cu care pornesc la drum, admirația mea și respectul cresc pe măsură ce munca este mai de calitate și cel care o face mai echilibrat așezat în raport cu ceilalți și cu sine. Asta nu înseamnă că mă aștept ca cel care mătură străzile să se relaxeze citind o carte a lui Pleșu sau ca cel care toarnă asfalt să fie la curent cu ultimele spectacole de operă, nici vorbă de așa ceva. Mă aștept însă și apreciez întoarcerea respectului pe care i-l acord din start: întoarcerea respectului față de muncă, față de sine și față de mine, cel pe lângă care trece/muncește.

Mă opresc puțin la munca necalificată sau puțin calificată pentru că, adesea, când spunem cuvântul muncitor, la asta ne gândim.

Respectul față de muncă se vede în cum îți faci treaba. Dacă dai cu mătura în parc, nu te așezi să mănânci pe o bancă sub care sunt gunoaie. În timpul orelor de program nu bei alcool, respecți intervalul orar stabilit, regulile de muncă și lași curat în fiecare zi după ce ai terminat.

Respectul față de sine se vede în modul cum te asiguri că rămâne ceva bine făcut în urma ta, atent fiind în același timp să respecți regulile făcute să te protejeze. Dacă spargi asfalt cu picamerul, nu e nevoie să vină șeful sau protecția muncii să îți atragă atenția că trebuie să porți cască și ochelari speciali pentru că dacă ai ajuns să faci munca asta se presupune (sau cel puțin așa ar trebui să fie) că ai trecut printr-un instructaj în care ți s-a explicat care sunt riscurile muncii fără echipament de protecție.

Respectul față de mine, cel pe lângă care treci/muncești se vede în comportament. Nu fumezi și nu scuipi pe jos în holul blocului pe care îl zugrăvești, nu iei în derâdere întrebarea bine intenționată despre lipsa echipamentului de protecție sau rugămintea mea politicoasă de a fuma în afara incintei închise, nu interpelezi persoane de pe stradă, folosești întotdeauna formele de adresare de politețe etc.

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a fost adesea milă de cei care i-am văzut muncind fără echipament de protecție, mâncând pe o bucățică de ziar mâncare proastă și rece, îmbrăcați cu haine murdare și ținându-și puținele efecte personale într-o pungă vizibil folosită și răsfolosită.

De la o vreme a încetat să mai îmi fie milă. Am început chiar să am probleme cu prezumția de respect față de muncitorul român. Sunt convinsă că mai sunt și oameni fără multă carte care își fac treaba bine, corect și la timp, respectând munca, pe sine și pe ceilalți. Doar că nu prea m-am mai lovit de ei în ultima vreme așa că e firesc să mă întreb dacă un 1 mai muncitoresc își mai are sensul… sau nu.