Prețuirea de sine

Gândindu-mă zilele astea la Mimi, la dragostea ei pentru viață, pentru oameni, pentru sine, la lucrurile bune pe care le-a făcut, m-am trezit cu câteva gânduri despre prețuirea de sine pe care le aștern aici.

Am crescut auzind de multe ori în jurul meu că trebuie să fiu perfectă, că ceea ce trebuie sa fac e musai să fie perfect, că trebuie să fac mai bine decât alții, că trebuie să fiu prima, că sunt o alintata, că nu sunt destul de bună, că o să îmi ratez viața, cariera, că nu sunt cu nimic mai specială decât alții. Oamenii ăștia credeau că mă vor ambiționa și cred că de cele mai multe ori îmi doreau binele, dar nu știau exact cum să mă motiveze. Prima mea reacție era să mă revolt, să mă enervez, crezând că așa le arăt că sunt mai tare decât cuvintele lor, că asta mă face să par puternică.

Acum un an întâlneam doi oameni minunați, pe Andreea și pe John (despre ce am învățat de la el o să vă povestesc în curând). Ei m-au ajutat, pe rând, să mă înțeleg pe mine și să îmi pot da seama de ce cu unii oameni nu reușesc să comunic cum mi-aș dori și să pot numi corect emoțiile pe care le simt.

Ce am înțeles atunci a fost că furia mea era un mecanism de apărare, un scut în spatele căruia însă cuvintele auzite se întipăreau adânc în mintea mea săpând gropi de proporții în încrederea în mine însămi, o mască ce să ascundă tristețea provocată de ele și care mă împiedica și pe mine să recunosc că mă simțeam tristă, vulnerabilă, neînțeleasă și insuficientă. Chiar dacă au trecut foarte mulți ani de atunci, mă bucur că am întâlnit omul care să îmi pună oglinda în față și să ma ajute să înțeleg că dorința mea de a face uneori lucrurile perfect, nevoia mea de a fi acceptată așa cum sunt, de a fi plăcută vin din răni vechi și din rușinea născută în toți anii în care am adunat în mine, în care nu mi-am dat seama care era de fapt emoția trăită – tristețea – și pe care, în consecință, nici nu am putut să o adresez în mod autentic.

Mi se întâmplă și azi să cad în vechile capcane, dar reușesc măcar să realizez ce se petrece și să fac primii pași timizi spre vindecare, spre a mă accepta așa cum sunt, cu bune și cu mai puțin bune, spre a fi mai puțin dependentă de aprecierile și părerile celorlalți. E un drum tare greu. În continuare, mi se pare că dacă recunosc că mă simt depășită de o situație e un semn de slăbiciune, dar cred tot mai tare că pașii mici pe care îi fac mă vor duce acolo unde îmi doresc.

Mai sunt sertare pe care nu mă simt pregătită să le deschid încă și poate nici nu voi fi vreodată. Dar îmi asum asta și înțeleg că am puterea să o fac dacă îmi voi dori asta.

Sunt suficientă așa cum sunt și atunci când mă simt vulnerabilă sau tristă, și atunci când plâng, și atunci când greșesc, și atunci când mi-e teamă, și atunci când lucrurile nu îmi ies din prima așa cum speram. Și sunt specială, așa cum fiecare dintre noi e special și unic în felul sau. Poate nu sunt cea mai bună și e ok așa. Merit însă să fiu apreciată, respectată și iubită… în primul rând de mine.

Și fiecare dintre noi merită să simtă și să primească asta.

Sursa foto aici.