Reinventarea… de sine

Fac ceea ce este potrivit pentru mine sau ar trebui să schimb direcția? Este o întrebare frecventă în mintea profesionistului senior, care a petrecut deja 10 ani într-o carieră și o profesie pe care le-a ales mai degraba conjunctural. Revine foarte des în discuțiile pe care le am în ultima perioadă și recunosc nevoia de a vorbi și de a valida îndoielile, dar mai ales nevoia de a înțelege că un asemenea proces este de durată și nu e ca o boala care “trece” după câteva luni dacă îi aplici tratamentul potrivit.

Ce fac greșit de nu găsesc soluția? E normal să dureze așa de mult? Mai ții minte că vorbeam despre asta acum un an? Cum pot explora alte opțiuni? Cum îmi răspund la această întrebare? Pornesc pe calea înfricoșătoare a chestionării proprii și a căutării altui drum?

Perspectiva poate fi terifiantă, ar însemna să constat că nu sunt în direcția potrivită, dar nici nu știu care ar fi aceea, să accept faptul că urmează o perioadă neclară în care ămi voi pune la bătaie toată voința pentru a mă ține pe linia de plutire, fără să știu dacă această călătorie nu mă va aduce la loc în același punct.

Persoanele aflate in apropierea noastra, cercul de cunoscuți, nu ne pot ajuta. Propria lor rezistență la schimbare, inclusiv schimbarea noastra, este încă o piedică în calea propriei reinventări.

Iar reinventarea este una mai profunda decât pare, este o căutare a unei povești despre sine care să capete sens în primul rând în ochii noștri, pentru ca apoi să aibă sens și pentru cei din jurul nostru.

Învățăm cine suntem doar pe terenul de lupta, nu pe margine și nu doar privind înspre sine. Doar încercând noi activități, intrând în noi cercuri, găsind modele și ajustându-ne povestea despre sine pe măsură ce o spunem celorlalți. Totul se întâmplă în acțiune, atunci când reușim să ieșim din mintea noastră și să acționăm.

N-am spus suficient de des cât de utilă este lectura cărții Herminiei Ibarra – Working Identity. Trecând printr-o tranziție majoră și văzând tranzițiile celor din jurul meu, mi-am dat seama citind-o cât de multă dreptate are și cât de multe similitudini există în modul în care reacționăm în schimbare.

Etapele au fost aceleași, pentru mine, pentru alții și pentru mulți dintre cei descriși în carte:

– auto-analiza dusă până la paralizie (analysis paralysis);

– îndoiala de sine;

– temerea de a confrunta lumea de afară;

– începutul timid de a păși în afara zonei cunoscute;

– explicațiile oferite celor din jur care nu înțelegeau încotro și concret cum;

– plăcerea de a întâlni oameni noi și care gândesc diferit;

– încrederea că există o cale și că, pornind cu pași mici pe o direcție care se ajustează în timp ce mergi, vei găsi drumul în care te regăsești;

– descoperirea celor care au trecut prin etape similare și care au pășit deja într-o nouă viață.

În etapele astea, te simți ca în ochiul uraganului, însă, după aceea, se arată soarele. Doar că tinde să fie pretențios, se arată doar dacă ai avut curajul să înfrunți furtuna. Tu ce pași ai făcut de la gând la acțiune?