Discursul Regelui

Am revăzut “Discursul Regelui”. Nu vreau să vorbesc despre motivele pentru care filmul a colecționat premii; dincolo de ele, filmul mi se pare o frumoasă poveste de… coaching! Căci ce altceva este Lionel Logue decât un coach?! Nu este nici medic, nici logoped, nici psihiatru și totuși este puțin din toate; nu exista încă, în acea vreme, un nume pentru profesionistul care ne poate însoți, în felul în care Logue o face în film, în lupta cu barierele noastre, cu demonii, cu constrângerile deformante ale socialului sau ale propriilor noastre limite. Cred că astăzi un asemenea profesionist se numește coach.

Mi-a plăcut felul în care Logue s-a poziționat față de clientul sau – în pofida cerințelor impuse de etichetă; fără a se poziționa astfel, fără a încerca să șteargă barierele (acea “egalitate” pe care insistă încă din primele clipe ale interacțiunii lor) probabil că nu putea stabili raportul optim. În circumstanțele date, această poziționare nu se putea realiza fără o doză considerabilă de curaj și o cunoaștere clară a mecanismelor care fac ca interacțiunea interumană să capete într-adevar valoare.

Mi s-a parut interesantă lupta Regelui cu el însuși: momentele de ezitare, de fugă, tentația renunțării, furia, teama de a merge în explorarea propriilor probleme mai departe de suprafața lor. În acest sens, mi s-a părut fascinantă tenacitatea și în același timp grija atent dozată cu care Logue îi permitea clientului său aceste volte, fără însă a se abate din drum.

Mi s-a părut interesant și dureros să văd – pentru a câta oara? – cât de prezent și nimicitor este abuzul în viața atâtor oameni și cum transcende granițele sociale arătându-și fața odioasă chiar și în medii în care nu ești pregătit să admiți că poate apărea; cine s-ar gândi că o odraslă de împărat poate fi abuzată? Cine s-ar gândi că trebuie să treaca mult timp până când abuzul să fie observat, recunoscut și întrerupt, chiar și într-un mediu atât de ales? Pentru mine a fost o reamintire a cât de adanci pot fi rănile abuzului, cât de variate efectele pe care le are și cât de mari sunt eforturile și munca pe care un om care a fost abuzat trebuie să le depună pentru a se recăpăta pe sine.

Am mai remarcat prezența soției – mi s-a părut a fi personajul cel mai puternic, cu toată lipsa de paradă și poziționarea discretă. Proverbiala femeie puternică din spatele bărbatului faimos, probabil; fără această permanentă susținere și fără încrederea și forța ei, probabil că Bertie ar fi reușit totuși, dar cât de greu?

A fi ascultat și sprijinit; a primi încrederea celor apropiați chiar și atunci când pari nedemn de ea, a avea dreptul la o voce proprie. Este irelevant dacă suntem împărați sau proletari, dacă locuim în palate sau bordeie: acestea sunt nevoi pe care le avem cu toții; fără ele, suntem ciuntiți și strâmbi; incompleți. Este imposibil să nu fie nevoie să ne confruntăm, pe parcursul vieții, cu lupte personale. A le câștiga implică de multe ori un efort imens și îngrozitor de multă determinare și voință; fără sprijin este cu atât mai greu, dacă nu imposibil.

Coach, partener de viață, familie, prieteni, colegi – ei toți alcătuiesc un “safety net”: “plasa de siguranță” care ne permite să experimentăm, să îndrăznim, să ne provocăm propriile limite și să ne dezvoltăm; toate astea pentru că știm că dacă se întâmplă să ratăm un salt, ea ne va prinde și astfel ne vom putea permite răgazul de a ne odihni și reface pentru ca apoi să ne ridicăm și să încercăm din nou.

Dacă nu ați văzut filmul, vi-l recomand.

Dacă nu credeți în utilitatea unui coach, vă invit să mai reflectați! 🙂

Sursa poza.