Cate ore intr-o zi sau cate zile intr-o ora?

Daca la prima intrebare a interviului, Razvan Penescu ne-a raspuns povestindu-ne cum a reusit sa gaseasca o cale de mijloc inspirata intre cifre si litere, ne-am pus problema cum reuseste, totusi, nu doar sa impace teoretic cele doua nevoi, ci sa le faca loc si mai ales timp in cele 24 de ore ale unei zile.

Chiar daca cineva nu cunoaste foarte multe despre ce presupune activitatea unui Senior Manager intr-un Big 4, cateva lucruri sunt probabil destul de frecvent asociate cu ea: ore lungi la birou si o investitie majora de energie si resurse (fizice si psihice) pentru a face fata (ca sa nu mai vorbim despre ce inseamna a face cariera in acest domeniu). Cum se impaca munca la PriceWaterhouseCoopers cu cea de la LiterNet? Cate ore au zilele tale?

„Un evreu se duce la rabin si ii povesteste ca traieste prost, ca are o casa mica, si ca e spatiu prea mic pentru toata familia sa. Rabinul ii spune sa bage timp de o saptamana, in casa, capra. Evreul merge acasa, increzator in sfatul primit. Dupa o saptamana se intoarce: „Rabi, e mai rau, e si mai aglomerat”. Rabinul ii spune atunci sa bage in casa, pentru o saptamana si vaca. Evreul merge acasa, cu incredere ca sfatul rabinului il va ajuta. Dupa o saptamana se intoarce: „Rabi, e si mai rau decat pana acum. Capra si vaca ocupa aproape tot spatiul, iar copiii nu mai au loc sa se joace. E greu. Ce sa fac?”. Rabinul ii cere sa bage, peste toti, si oile. Dupa o saptamana, evreul se intoarce abatut: „E foarte rau, Rabi, nu stiu ce sa mai fac. Deja nu mai avem loc nici sa ne miscam. Abia ne descurcam.” Atunci, rabinul ii spune sa dea afara animalele. Si capra, si vaca, si oile. Dupa o saptamana evreul se intoarce: „Multumesc din suflet rabinule pentru sfatul cel bun. Am rezolvat problema, e spatiu suficient pentru toata lumea.”

Ar fi foarte simplu să încep să mă plîng povestind ce greu îmi este şi ce eroic e ceea ce fac. Ar fi la fel de simplu să pun o placă cu „fac ce îmi place, aşa că nu e greu.” Dar ca să nu aleg calea simplă (şi destul de incompletă în cazul meu) o să încerc să povestesc cum a început totul. Şi totul a început, e drept, cu ceva mai puţin somn.

În şcoala primară îmi plăceau cărţile lui Jules Verne, ale lui Alexandre Dumas, Cireşarii… Seara mă duceam cuminte la culcare aşa cum se aşteptau părinţii mei, citeam 10 pagini şi stingeam veioza. Trăgeam apoi plapuma peste cap, aprindeam o lanternă mică de tot care lumina cam 7 litere cu totul şi o plimbam de la un capăt la altul al rîndurilor cărţii încă 2-3 ore. Citeam în medie o carte pe zi, adică vreo 200 de pagini. (E drept că uneori mă mai prindea învăţătoarea cu lecţia nefăcută complet, dar scăpam uşor pentru că citind mult aveam mereu răspunsuri la întrebări complicate şi ştiam să profit de asta.)

Pe la 15-16 ani am început să citesc cărţile lui Mircea Eliade. În cele despre formarea sa povestea cum şi-a redus orele de somn dormind în fiecare zi cu cîteva minute mai puţin decît în precedenta pentru a-şi extinde timpul pentru studiu. Mi s-a părut o idee bună. Şi cum noaptea erau la Radio Delta emisiuni de poezie (la care i-am descoperit de exemplu pe Nichita, pe Dinescu), emisiuni de rock’n’roll, emisiuni de hard rock sau emisiuni de teatru mi-am pus căştile pe urechi şi împerecheam muzica cu Gazeta Matematică şi notam printre probleme cîte un vers, cîte un nume de formaţie, cîte un nume de piesă. Noapte de noapte, pînă la două.

Am făcut apoi Facultatea de Matematică. O facultate grea, dar care avea o particularitate minunată: numărul de ore petrecut la Universitate era mic, căci baza era ce învăţai acasă, singur. Aşa că am putut continua să fac tot felul de lucruri pe lîngă învăţat. Să citesc, să văd 3-4 piese de teatru pe săptămînă, să tocesc scaunele la Cinematecă, să „lucrez” la Radio Delta pe post de corespondent la festivaluri de teatru, să îmi pregătesc prima ieşire în străinătate colaborînd la o organizaţie de tineret multi-naţională şi, în consecinţă, să mă culc tîrziu. Uneori mai recuperam dormind cîte o oră după-amiaza sau seara sau în week-end. Aproape niciodată însă nu îmi era somn cu adevărat, încercam să mă culc înainte să se întîmple.

Pe lângă timp liber, Matematica mi-a mai dat ceva extrem de important: organizarea şi o anume ordine în creier. Din matematică mi se trage
ştiinţa de a-mi structura ideile, răbdarea de a construi lucruri ample pornind de la nişte axiome extrem de mici, atenţia la cauză şi efect. Şi astea au dat mereu impresia că ziua mea are mai multe ore pentru că reuşeam să fac mai repede lucrurile de care eram responsabil.

Cînd am ajuns la PwC a părut dificil. Primele două săptămîni au fost îngrozitor de obositoare. Primeam dimineaţă o carte de contabilitate şi obişnuit să citesc o carte pe zi nu mi-a trecut prin cap că unele erau pentru mai multe zile. Aşa că mă străduiam să nu rămîn în urmă. Îmi făceam schiţe, citeam în metrou, în autobuz, la birou, acasă. Nu înţelegeam, erau lucruri care veneau pe un alt tip de gîndire decît cea pe care o aveam eu, dar mă luptam să le dau de capăt. Iar după ce am început să înţeleg şi să leg tot ceea ce citisem, lucrurile s-au schimbat puţin. Am început să îmi construiesc rutine, să caut scurtături standardizînd anumite calcule (schemele logice îmvăţate la Liceul de Informatică m-au ajutat enorm), să învăţ să scriu macrouri în Excel pentru tot ceea ce era repetitiv.

Au fost vreo doi ani pînă să apuc să mă relaxez, dar în cele din urmă am reuşit sa intru în rezonanţă cu ritmul lucrărilor. De atunci sîmbetele şi duminicile la birou au fost relativ rare şi numai în cazuri excepţionale am stat la birou mult peste program. Credinţa mea e că dacă îţi vezi de treabă în cursul zilei, 8 ore la o multinaţională îţi pot fi suficiente pentru a face ceea ce îţi propui şi ceea ce se aşteaptă de la tine. În plus contează mult încrederea reciprocă. Iar la mine trei lucruri au fost mereu stabilite tacit în relaţia cu angajatorul meu: nu ajung la birou înainte de 9,30 pentru că mă scol greu dimineaţă şi nu stau seara peste program dacă am de mers la teatru sau la cinema şi ce e de făcut se poate face a doua zi.
În schimb dacă e ceva de terminat şi e urgent, termin chiar dacă trebuie să stau nemişcat pe scaun 24 de ore, cu ochii în calculator. Au fost vreo 3 astfel de cazuri în 10 ani. Destul de decent aş zice.

LiterNet a crescut uşor pe lîngă munca de la PwC, cu paşi mici. La început aveam legătura la net pe dial-up şi stăteam pînă la ora 2 ca să pot să mă conectez şi să postez articole. Cînd a apărut şi mi-am permis să îmi pun net pe cablu a fost sărbătoare. Fiecare creştere de cantitate a venit cu o scădere de timp (în general mai mică decît creşterea, dar orişicît…) datorată îmbunăţirii unor lucruri legate de postare. În plus am avut mereu alături cîţiva oameni care au făcut enorm de multe lucruri pentru LiterNet deşi nu au fost aşa de vizibil legaţi de LiterNet ca mine. În total au fost 21 de oameni în spatele LiterNet-ului în cei 9 ani şi jumătate de viaţă (lista lor e aici) şi fiecare a fost esenţial pentru o perioadă din viaţa site-ului şi pentru dezvoltarea unor secţiuni. Fără ei LiterNet nu putea să existe sau nu era ce e acum.

Cînd am făcut la PwC saltul la funcţia de manager m-am întrebat ce va fi cu LiterNet. Era clar că munca la PwC trebuia să aibă prioritate pentru că acolo primisem o responsabilitate mare faţă de un brand şi faţă de nişte clienţi ale căror decizii depindeau de rapoartele mele. Din fericire, lucrurile s-au legat şi în continuare. Am mereu sentimentul că sînt rămas în urmă cu postarea unor articole, am mereu o listă nesfîrşită de chestii de citit, nu apuc să rezolv toată corespondenţa, nu apuc să fac o serie de dezvoltări pe care mi-aş dori să le fac, dar siteul a continuat să existe, a continuat să fie apreciat şi premiat la o serie de concursuri, a continuat să publice lucruri valoroase şi să lanseze idei bune. Şi, cel mai important, să arate că se poate să existe un proiect cultural întins pe mulţi ani, consistent şi persistent. Sînt tare mîndru de asta şi sper să fie un imbold şi pentru alţii.

Cred că de fapt nu există un secret al acestei dualităţi, PwC-LiterNet. Le fac pe amîndouă pentru că trebuie şi pentru că aşa mi-am propus. În ambele locuri sînt oameni care se bazează pe mine şi pe care nu pot să îi dezamăgesc. În ambele sînt lucruri care îmi plac şi lucruri pe care le fac pentru că sînt necesare şi parte din rutina zilnică. Din afară poate că LiterNet-ul e foarte sexy, dar dinăuntru e multă piguleală şi multă atenţie şi multă muncă administrativă (poate asta e o explicaţie de ce nu a fost replicat pînă acum, deşi are aproape 10 ani de viaţă). Preţul e că uneori adorm la o piesă sau la un film sau la o şedinţă (şi de cele mai multe ori îmi e teribil de ruşine cînd se întîmplă) dar şi asta face parte din asumarea unui proiect. Pentru că, din păcate, ziua cu mai mult de 24 de ore nu s-a inventat încă, nici măcar pentru mine 🙂

Daca tot vi se pare ca povestea lui Razvan este de domeniul fantasticului, cititi in cateva zile continuarea interviului cu el pe PortalHR ca sa aflati cum arata o zi tipica de munca si sa descoperiti (daca puteti) unde este pentru el granita intre viata profesionala si viata personala.