Despre paradoxuri

Astăzi voi avea un invitat – Dorin Arion. Dorin este consultant şi trainer în dezvoltarea oamenilor. Pentru început, să-l lăsăm pe Dorin să ne spună:
„Voi vorbi, acum şi mai târziu, despre paradoxuri. Ce fel de paradoxuri? De exemplu discuţiile unde doi au interese în conflict, cu cât eşti mai abil în discuţie, ca să-ţi atingi scopul, să-ţi urmăreşti interesele, cu atât se deteriorează relaţia. Cu cât eşti mai sincer şi dispus să pierzi, cu atât relaţia sau relaţionarea, devine mai curată, mai sănătoasă, mai hrănitoare pentru fiecare. Voi da un exemplu mai jos, dar în esenţă, mi se pare că este ca în paradoxurile sau koan-urile zen-budhiste, dacă vrei să ai ceva, uită de el şi îţi va apărea…cand nu te-aştepţi, când ai uitat de el…dacă vrei cu nerăbdare şi te agăţi cu orice preţ de ceea ce urmăreşti, atunci îţi scapă, nu-l vei atinge. Atunci ce să crezi? Să crezi paradoxul sau să crezi „teoriile” managementului, cu stabilire de obiective, monitorizare, disciplină şi autodisciplină? Sau merg amândouă? Sunt adevărate amândouă? Sau în unele condiţii e valabil managementul, în altele pardoxurile „zen-budhiste”?
Exemplul meu despre paradox vine dintr-un joc de rol într-un curs unde eram participant. Cum poate v-aţi dat seama mulţi, în jocurile de rol, deşi participanţii joacă nişte roluri cu care „nu sunt de acord”, vrând-nevrând, se prezintă pe ei în jocul de rol. Ei îşi joacă rolul bazându-se pe experienţele anterioare, sintetizate în valori şi principii, care se fac simţite în conversaţia jocului de rol. În jocul de rol la care am asistat, la început „subordonatul” l-a confruntat pe şef când acesta l-a desconsiderat spunându-i: „…dar nici nu aţi auzit ce vreau să spun !”, şi confruntarea i-a conectat pe cei doi, a mers, s-a pornit un dialog. Dar… subordonatul şi-a schimbat atitudinea, a continuat fiind pasiv-agresiv, adică în loc să confrunte manipulările şefului cu afirmaţii de genul: „cum să leg ceea ce mi-aţi spus de subiectul discuţiei?”, sau, mai direct: „ce legătură are asta cu ceea ce v-am cerut?”, îi dădea dreptate, îl aproba pe şef orice spunea acesta, doar din cand în când îi scăpa câte o ironie fină, abia sesizabilă. Cu alte cuvinte, când subordonatul a riscat…să fie dat afară din cameră/companie/să piardă…conversaţia a devenit mai sinceră, mai puţin manipulativă, şi a avut efect, şeful a început să-l asculte pe subordonat. Când subordonatul şi-a urmărit obiectivul cu „diplomaţie”, pregătindu-şi un teren amiabil pentru o următoare întâlnire, dialogul sincer s-a întrerupt, au apărut ironii subtile, împachetate ca să nu poată fi acuzate, atât de o parte cât şi de cealaltă.
Al doilea paradox pentru mine personal, a fost că toată sala, inclusiv trainerul, credea cu convingere că nu e bine să confrunţi, că orice confruntare este echivalentă cu agresivitatea, şi duce la exacerbarea conflictului. Dar eu, în experienţa mea reală, nu doar în jocuri de rol, am constatat că a confrunta cu respect, creşte încrederea reciprocă. A confrunta şi a risca să pierzi, dar a confrunta transmiţând celuilalt că vrei să cooperezi cu el în anumite condiţii, şi a face clare acele condiţii, duce la ceva bun, scoate ce e mai real în oameni, îi scoate pe oameni din clişee, roluri, îi face să se conecteze, să fie vii, să fie ei înşişi, şi asta, în opinia mea, este mai important decât scopurile materiale urmărite de obicei prin discuţiile profesionale.
Eu cred în confruntare respectuoasă, cooperantă, dar recunosc că nu e uşor să-mi dau seama când merită riscul confruntării, când să cedez pentru că-mi dau seama că celălalt nu poate înţelege perspectiva mea, dar totuşi să stau, să mai aştept, sau când să decid că trebuie să evit, să plec din situaţie/context/relaţie/companie, şi să caut ceea ce vreau în altă parte. Soluţie la cum să-ţi dai seama când să faci una şi când alta nu cred că este în teorie, dar e clar că dacă nu incerci mai multe alternative, dacă te blochezi rigid şi fie eviţi în orice situaţie, sau confrunţi în orice situaţie, sau aştepţi la infinit, atunci n-ai cum să înveţi. Iar toată această învăţare se merită pentru a face ceea ce spunea clipul de pe Portal HR, cel cu Will Smith din „The Pursuit of Happiness”: „If you want something, go get it! Period„. Merită să înveţi, pe pielea ta, prin propriile încercări, când e mai bine să „te duci să-l iei” (go get it), când să aştepţi un timp ca să poţi „să mergi să-l iei”, când să-i eviţi pe unii, sau să pleci altundeva ca „să-l iei”.
Dar parcă ziceam la început că, dacă vrei ceva cu orice preţ, n-o să-l ai, că o să-ţi apară când uiţi de el, iar acum spun că dacă vrei ceva, du-te şi ia-l…da, sunt chiar eu paradoxal nu? Poate sunteţi şi voi din când în când :)….totuşi, zic să-ţi urmăreşti scopul, liniştit, cu perseverenţă, şi vine un moment când..îţi place atât de mult ceea ce faci urmărindu-ţi scopul, că uiţi de scop, şi atunci te pomeneşti că l-ai atins, fără să-l mai urmăreşti.”
L-am citit cu atentie pe Dorin si doua lucruri mi-au venit în minte:
Pe de o parte, „paradoxul” confruntării: fără „confruntare”, relația se deterioreaza, ne spune el, și tind să fiu în total acord; nu, nu despre confruntare în sensul belicos al înfruntării, ci despre prezentarea și susținerea „respectuoasă și cooperantă” a punctului de vedere personal, în deplin respect pentru alteritate. Fără așa ceva, ne pierdem autenticitatea, granițele noastre personale devin difuze și riscăm să ne „diluăm” în personalitatea și percepțiile altora. Fără așa ceva, celorlalți le este greu să înțeleagă ce gândim și ce dorim – fără o atare înțelegere, o relație nu prea are cum să se construiască. Uneori, diferențele sunt într-atât de mari încât o relație nu este posibilă. Cum să descoperim însă dacă lucrurile stau așa sau nu fără a ne declara ideile, aspirațiile, emoțiile, percepțiile? Chiar dacă acestea sunt uneori diferite de cele ale celor cu care avem a face?
Apoi, mi-a atras atenția „paradoxul” faptului că adeseori, abia atunci când „uiți de scop” te trezești că-l atingi. Am constatat adeseori această realitate – la mine și la alții. Cu cât ești mai obsedat de un anume scop, de un anume deznodământ al acțiunilor tale, cu atât acesta pare mai imposibil de atins. Cu cât ești mai preocupat de drumul către scop și mai puțin de scopul însuși, cu atât lucrurile par să se așeze mai bine.
Exact cum spune și Dorin: „vine un moment când..îţi place atât de mult ceea ce faci urmărindu-ţi scopul, că uiţi de scop, şi atunci te pomeneşti că l-ai atins, fără să-l mai urmăreşti”!
Newsletter-ul Portal HR
100% fără spam