Eu ştiu ce gândesc ceilalţi

La prima prezentare din viaţa mea vreodată, ţinută în faţa unei mulţimi de oameni (doar vreo cincizeci în fapt, dar mult mai mulţi în spaimă), toţi mai bătrâni (deci mai deştepti, îmi şoptea mintea), cumva mi s-a părut util să mă fixez pe unul dintre cei prezenţi. Omul cu pricina, vizibil chinuit de conţinutul livrat de subsemnata, s-a tot foit de-a lungul a ceea ce a părut o lungă si penibilă tortură personală. Nu are rost să spun ce am gândit. Căci ştiţi. Ȋntr-un final, după ce am primit felicitări (nesincere şi doar politicoase am decis eu), sperând să-mi validez scenariul de coşmar din mintea mea, l-am întrebat ce-a fost greşit la mine? „A nu”, a fost răspunsul, „mă strâng îngrozitor pantofii”.

Ei bine, procesul prin care ajung să fiu convins că ŞTIU ce gândesc ceilalţi are la bază o abilitate utilă. Aceea de a ne integra social. Cândva, demult, atunci când am decis că e mai bine să trăim în grup decât ca indivizi a devenit util să înţelegem şi să previzionăm ce plănuiau să facă ceilalţi participanţi la viaţă. E de-nteles de ce, pe vremea peşterii, a intui daca ţi-ai supărat colegul de vânătoare era util şi chiar îţi păzea pielea.  Chiar dacă azi a-ţi păzi pielea nu se mai lasă cu vânătăi prea des :-), abilitatea de a te “încastra”social e totuşi esenţială. Există însă un principiu al relativităţii ce face ca orice lucru bun sa aibă şi conul lui de umbră. Eu ştiu ce crede “X” e, dacă vreţi, chiar ilustrarea practică.

Pentru că da, pot “înţelege” şi “intui”o stare, o reacţie (e supărat, e vesel, e melancolic, e trist, e agresiv, e tandru), pot chiar şi specula pe tema motivului aflat la baza stării sau reacţiei (un lucru bun altminteri), dar nu pot ŞTI motivul/gândul care determină sau însoţesc ce văd.

Cum transformăm “un lucru bun” în “prea mult dintr-un lucru bun”? E simplu si uman. Cu mare eleganţă şi încredere, în mintea mea asum că ce cred eu e ceea ce gândeşte omul. Asta-mi permite să transform o presupunere în adevăr şi, mai departe, să-mi construiesc reacţiile de răspuns. Practic, nu ştiu dacă-i corect decât dacă intreb. Banalul, “tu ce crezi despre asta?”. Daca nu-ntreb, statistic, am cincizeci la sută şanse s-o nimeresc. Sau nu.

Sau nu – înseamnă că reactiile mele vor fi conforme nu realităţii ci poveştii pe care mi-am spus-o despre ea.  Pentru că – nu-i aşa – eu ştiu ce gândesc ceilalţi. 🙂