Realitatea și lentilele prin care o privim (a doua parte)

Realitatea pe care v-am propus-o drept exemplu în articolul de ieri suna cam aşa: “mă stresează că aş putea să-mi pierd job-ul, am impresia că pot fi următorul pe listă”. Realitate probabil insoţită de ceva nopţi nedormite sau agitate, de tristeţe, de neputinţă, de teamă.

Să incepem întâi cu realitatea. Dacă îţi trec astfel de gânduri prin cap, ele sunt probabil ancorate in real: mesaje prin care compania reduce costurile, alţi angajaţi care au fost deja “restructuraţi”, poate un sef care nu se sfieste să-ţi amintească cu amabilitate această posibilitate, poveştile prietenilor tăi sau ale prietenilor prietenilor tăi.  

Şi-acum sa incepem să ajustăm lentila…

Prima ajustare: “ce ştiu de fapt?” Compania reduce costurile. Dar în ce fel mă afectează pe mine asta ACUM? Alţi angajaţi au fost restructuraţi, dar ştiu eu ACUM concret că sunt în acceaşi situaţie? Şeful meu îmi aminteşte constant de posibilitatea “plecării acasă”, dar face asta doar cu mine şi văd ACUM vreun semn de punere în aplicare? Prietenii mei au păţit asta, dar e asta vreo dovadă că ACUM voi trece prin acelaşi lucru? Şi iată, avem 2 situaţii: una în care ACUM mă uit la scrisoarea care mă informează că urmează să-mi pierd job-ul (cea mai puţin probabilă), cealaltă (cea mai probabilă) în care n-am nimic în faţă ci doar scenarii viitoare, deci IMAGINARE, nu reale, PROBABILE, dar nu garantate.

Momentul primei ajustări e cel în care conştientizezi dacă te sperii pentru că te uiţi la scrisoarea de concediere sau pentru că, ipotetic, în viitorul mai mult sau mai puţin indepărtat ai putea să te uiţi la ea. Da. Momentul în care conştientizezi că nu dormi, că eşti trist sau că te temi de ceva care nu s-a întamplat încă, nu se întamplă acum şi nu ştii dacă o să se întâmple.  Singurul lucru real ar fi scrisoarea. Iar dacă nu te uiţi ACUM la ea, restul e doar o posibilitate care se desfasoară exclusiv în mintea ta.  Matrix? Nu. Doar modul în care ne proiectăm realitatea.

A doua ajustare: la ce îmi foloseşte? Emoţiile şi sentimentele fac viaţa mai “trăită”, nu simţi că treci prin lume fără ele.  A fi fericit sau trist, calm sau furios nu te îndreaptă întotdeauna către scopul tău. Mai mult de-atât, emoţiile negative (adică cele care nu ne fac să ne simţim bine) sunt cele la care ne gândim cel mai puţin (doar n-o să ne-o căutăm singuri?!). Vă amintiţi – sunt sigură – cu uşurinţă un moment când tristeţea sau frica au fost exact declanşatorii unei minunate şi admirabile renunţări la ceva ce totuşi vă doreaţi.  Chiar şi aşa, toate emoţiile negative au avantajele lor.  Şi nu-i aproape minunat când, împreună cu prietenii sau colegii la o cafea, te simţi nedreptăţit, sau când prietenii te sună să te intrebe cum o mai duci cu stresul de la muncă?

Momentul celei de-a doua ajustări apare atunci când înţelegi ce avantaje îţi oferă frica sau tristeţea şi cât de minunat şi simplu te scutesc ele de acţiune.

Şi, după ce te-ai odihnit, a doua ajustare te îndeamnă doar firesc către a treia: ce pot face eu? Asumarea responsabilităţii – ce pot face EU astfel încât să schimb ceea ce MIE nu-mi convine? A treia ajustare vine – ce-i drept – cu muncă, nu doar cu înţelegere. Sentimentul controlului propriei vieţi – adică ceea ce începi să simţi atunci când cauţi soluţii – face însă minuni în tratarea fricii şi tristeţii.

Să închidem ochii şi să “vedem”realitatea corectată.  Trecem printr-o perioada grea şi compania se readaptează. Văd oameni care sunt trimişi acasă. E important să fiu atent la performanţa mea, la ceea ce se aşteaptă de la mine. Şi, dacă asta nu e rezonabil pentru mine (adică şeful meu e rău intenţionat) atunci soluţia ar putea fi o altă alternativă – pot să incep deja să prospectez piaţa pentru un nou job.

Mint cu ceva? Nu cred. Mă uit doar dintr-o altă perspectivă.