Anca Feodor ne spune cu ce se mănâncă un cake designer

 Are studii în Comunicare, domeniu în care a lucrat timp de nouă ani, în mediul corporatist, după care s-a dedicat vechii sale pasiuni: dulciurile! Dacă ai întreba-o pe Anca Feodor cum se recomandă, ți-ar spune: Cookie master sau Cake designer la Cookie Jar! „Nu aș zice că sunt cofetar, deși nu am nicio problemă, dar nu cred că descrie complet ceea ce fac – design de torturi și prăjituri. Vreau să le arăt tuturor că dulciurile frumoase pot fi și foarte bune!”

Am stat de vorbă cu Anca Feodor – un career renegade veritabil – despre trecerea de la comunicare la deserturi decorate, primii pași în antreprenoriat, curajul de a o porni pe cont propriu și planurile sale de viitor.

Povestește-mi începuturile carierei tale profesionale.

Am terminat Facultatea de Litere în 2005, secția Comunicare, la Universitatea din București. Din timpul facultății am lucrat în presă,  la un ziar în limba franceză, destinat comunității de expați francezi din România, după care am găsit o echipă extraordinară la compania Elmec. Acolo am lucrat pe comunicare internă și a fost o experiență foarte frumoasă. Eram, de fapt, în echipa de HR și aveam un șef inspirațional, care era mai degrabă leader, nu manager. Am plecat la o companie farmaceutică în 2007, unde am lucrat pe comunicare internă și externă timp de aproape cinci ani, până în vara lui 2012, când am decis să plec, pentru a mă dedica pasiunii pentru dulciuri.

Când ai descoperit pasiunea de a pregăti torturi și prăjituri?

Cofetăria și patiseria au fost dintotdeauna o pasiune a mea, nu pot spune că am avut o revelație, la un moment dat, și a început să îmi placă să fac prăjituri, ci este ceva ce am făcut dintotdeauna. De când mă știu stăteam în bucătărie cu mama – care este o bucătăreasă extraordinară – și abia așteptam să îmi dea ceva de lucru. Iar în ceea ce privește prăjiturile, de când am putut să țin telul în mână mă ocupam de bătutul ouălor sau de pregătirea blaturilor. În liceu deja făceam singură prăjituri sau tortul de ziua surorii mele. Dar niciodată nu s-a pus problema, nici nu s-a discutat vreodată și nici eu nu m-aș fi gândit să mă îndrept către o școală de patiserie sau de bucătari.

Prin ianuarie 2010 am început să scriu pe blogul Cookie Jar. Preparam prăjituri și le duceam la serviciu și toată lumea îmi cerea rețetele. La un moment dat, și sora și soțul meu m-au încurajat să îmi fac un blog, ca să arăt tuturor ce pot să fac. Și așa a apărut blogul destinat dulciurilor.

Am început să pun rețete, să primesc feedback, lumea a început să afle de el.

În perioada aceea aveai și jobul și scriai și pentru blog?

Da, dar nu scriam cu o frecvență foarte mare, mi-am propus să scriu măcar o dată pe săptămână. Fiind pasionată de acest domeniu și neavând, atunci, nicio școală în domeniu, vroiam să încerc cât mai multe rețete și tehnici de decorare. Am citit foarte mult, dar teoria te ajută până într-un anumit punct, de acolo trebuie să încerci cu mâna ta și, eventual, dacă greșești, să vezi ce nu ai făcut bine și să o iei de la capăt. Pe vemea aceea nu mă gândeam că o să dezvolt un business, era doar o pasiune, îmi plăcea să scriu pe blog despre rețetele pe care le pregăteam, să le împărtășesc și cu ceilalți, dar atât. În niciun caz nu mi-am imaginat că o să am un business, mă gândeam că este prea târziu, aveam aproape 30 de ani și mi se părea târziu.

Declicul: nunta celei mai bune prietene

De cele mai multe ori, căile prin care ajungem să ne vedem visele îndeplinite sunt greu de imaginat. Deși era pasionată de cofetărie și patiserie, petrecea ore în șir în bucătărie și are, chiar în mama ei, un exemplu bun de urmat, Anca nu s-a gândit serios la un business cu dulciuri până când nu a greșit o rețetă și, apoi, până când nu s-a căsătorit prietena ei cea mai bună!

Cum ai devenit cake designer?

S-a întâmplat să descopăr – pe lângă partea de dulciuri – decorațiunile, un domeniu care la noi nu este foarte dezvoltat. Totul a început, de fapt, cu un mare eșec legat de decorațiuni! Am vrut să fac un tort special, îmbrăcat în pastă de zahăr și decorat, pentru nepoata mea de trei ani. Am luat o rețetă dintr-un manual de patiserie, am făcut cam tot ce trebuie, dar probabil că am sărit vreo etapă, pentru că a doua zi tortul era într-o băltoacă galbenă, toată pasta se topise! Am încercat să salvez aparențele adăugând niște bucățele de ciocolată și m-am dus foarte spășită la ai mei. Tortul a fost foarte bun și lăudat, dar eu am rămas marcată, mă gândeam că nu se poate să nu îmi iasă! M-am documentat mai atent, mi-am făcut rost de alte ingrediente, m-am gândit ce nu am făcut bine și așa am descoperit cum se face pasta de zahăr, cum poți să lucrezi cu ea. Mai departe, am început să fac decorațiuni pentru cupcakes. În mai 2011 am urmat un curs special pentru decorațiuni de deserturi, la Londra, pentru că am vrut să învăț de la profesioniști. A fost un curs intensiv, de o săptămână, în care am învățat bazele acestui domeniu. Dar încă era doar o pasiune, vroiam să îmi îmbunătățesc tehnica, pentru mine.

Când a apărut ideea de a pleca de la job și de a te apuca de acest business?

După ce m-am întors de la curs am prins încredere în mine. Acolo eram șapte oameni, cu experiențe și de vârste diferite, și m-am descurcat foarte bine, iar asta mi-a dat multă încredere. Am început să fac torturi pentru prieteni, pentru diferite ocazii, din ce în ce mai complexe, și văzând că lumea îmi cere în continuare, am continuat să fac din ce în ce mai multe. La un moment dat, însă, devenise foarte obositor. Era ca și cum aș fi avut, practic, trei joburi: pe cel de la compania farmaceutică, blogul și prepararea torturilor și a altor deserturi, toate trei foarte solicitante. Mi-am dat seama atunci că trebuie să fac o alegere.

Declicul a fost în primăvara lui 2012, când prietena mea cea mai bună urma să se căsătoreasă și m-a rugat să mă ocup eu de tort și de dulciurle pentru nuntă. Era cea mai mare responsabilitate a mea de până atunci, pentru că nunta cuiva era în mâinile mele! M-a ajutat soțul surorii mele, care are o mică firmă de catering și am putut să folosesc facilitățile lor, fiindcă pentru un tort de 18 kg și dulciuri pentru 180 de invitați ai nevoie de mai mult spațiu. Și acest ajutor a contribuit considerabil la modul în care au evoluat lucrurile, la dezvoltarea business-ului. Poate că, altfel, nu aș fi reușit să mă dezvolt. Lucrurile au decurs bine cu nunta și deja îmi încolțea în minte gândul că aș putea să fac ceva în domeniul acesta. Așa că în primăvara lui 2012 am luat decizia să părăsesc compania și am vorbit cu șefii mei. Toată lumea știa, deja, de pasiunea mea și toți m-au încurajat.

Ce au spus șefii și colegii când au auzit că vrei să pleci?

Într-un fel, cred că se așteptau, pentru că devenise evident pentru toți că sunt foarte implicată, că îmi place foarte mult ceea ce fac. Mi-au spus că apreciază munca pe care o făceam acolo și că le pare rău că o să plec, dar că sunt foarte mândri de mine pentru că vreau să am business-ul meu.

Dar familia ce a zis?

Familia a văzut evoluția mea și toți au înțeles ce vreau să fac. Cumva se așteptau, am vorbit mult despre asta cu mama mea. Bunicii, în schimb, cred că îi vine mai greu să înțeleagă de ce am renunțat la o slujbă de birou, pentru bucătărie – dar e normal, are 80 de ani. Soțul meu este fanul meu numărul 1, mă sprijină, la fel și sora mea și soțul ei, m-au ajutat foarte mult. Până la urmă, am zis că trebuie să încerc, să văd cum merge și, în cel mai rău caz, mă întorc într-o companie, la ce știu să fac: comunicare.

Nu i-au lipsit ritmul de la serviciu, colegii sau contactul cu oamenii

Pentru mulți corporatiști care trec de la un ritm alert de lucru, program fix și lucrul în echipă – la propria afacere, într-un mic birou sau chiar acasă, perioada de tranziție poate fi greu de suportat. Unii se consumă în frământări interminabile și întrebări fără răspuns, în timp ce alții devin dezorganizați sau chiar delăsători. Pentru Anca, însă, aceste probleme nu au existat, pentru simplul fapt că a intrat direct “în pâine” – sau, în cazul ei, în torturi! La momentul despărțirii de jobul corporatist avea, deja, destule comenzi care nu i-au lăsat timp pentru frământări, iar singurul lucru care i-a lipsit, într-o anumită măsură, a fost ziua fixă de salariu.

Cum ai trecut peste momentul despărțirii de companie?

Din momentul în care am anunțat, la serviciu, că vreau să plec, am mai mers încă o lună, part-time time, a fost o perioadă de tranziție. Din iulie 2012 nu m-am mai dus la serviciu, dar nu am simțit în niciun fel această trecere, pentru că am intrat într-o vâltoare de comenzi. Fiind vară, erau multe nunți, botezuri sau alte evenimente. De la jumătatea lui august până în octombrie nu am avut niciun weekend liber, așa că nu am avut timp să mă plictisesc, să mă gândesc la ce voi face mai departe.

Nu ți-au lipsit ritmul de la serviciu, colegii, lucrul în echipă, contactul cu oamenii de acolo?

Ritmul nu mi-a lipsit, cu fostele colege mă văd în cotinuare, interacționez mult cu oamenii, așa că nici asta nu îmi lipsește. Cunosc, în continuare, oameni noi, foarte drăguți și deschiși. Blogul ține și loc de socializare, sunt într-o comunitate de bloggeri culinari și ne întâlnim cu diverse ocazii. Aceste întâlniri suplinesc partea de socializare, de networking de la birou, așa că nu pot să spun că îmi lipsește ceva de când am plecat din corporație. Îmi place mult prea mult ceea ce fac acum, ca să simt lipsa vreunui aspect pe care mi-l oferea munca de birou. Singurul lucru ar putea fi siguranța că într-o anumită zi din lună îți vine salariul. Dar nu mă panichez, pentru că știu că o să vină și momentul în care o să am o siguranță financiară mai mare.

Cum a fost trecerea de la corporație la antreprenoriat?

Nu a fost lipsită de o anumită stare de panică, pentru că într-o corporație ai responsabilități, dar care sunt, cumva, delimitate în funcție de poziția pe care o ai în companie. Eu nu eram nici manager, nici director general, așa că responsabilitatea mea exista până la un anumit punct. În antreprenoriat, însă, trebuie să le faci pe toate: ești și cel care dă cu subsemnatul, dar și cel care își pune banii la bătaie, păstreză legătura cu clienții, răspunde la e-mailuri și simt diferența, pentru că înainte eram protejată de toate aceste griji. Dar nu sunt probleme care să mă descurajeze și cred că cel mai mare avantaj este sentimentul că deciziile îmi aparțin în totalitate. Da, există constrângeri legale sau de altă natură, dar știu că toate deciziile îmi aparțin și îmi asum și câștigurile și pierderile. Este o senzație pe care, într-o corporație, nu poți să o simți. Faptul că sunt pe cont propriu îmi dă o mare satisfacție.

Nu visează la un imperiu, nici la filiale

La numai câteva luni de la plecarea din companie, Anca și-a închiriat un mic spațiu, acum în curs de amenajare, în care va pregăti dulciurile decorate și își va primi clienții sau vizitatorii. Dar dacă vă așteptați să o vedeți printre vitrine cu prăjituri, torturi etajate și cupcakes colorate – aflați că nu va fi deloc așa. Pentru că nu își dorește un showroom, nu visează la un imperiu, ci la un spațiu care să îi permită atât să pregătească deserturile, cât și să-i întâlnească pe gurmanzi.

Privind în urmă, regreți ceva din ce s-a întâmplat în ultimul an? Ai fi făcut ceva altfel?

Nu regret nimic, mă gândesc, însă, uneori, că aș fi putut să încep mai devreme, deși nu cred că eram pregătită. Lucrurile s-au întâmplat într-un anumit fel, au avut o succesiune. Când am început blogul nu mă gândeam că, la un moment dat, o să-mi părăsesc jobul. Diferența între ceea ce fac eu și alți cofetari este partea de decorațiuni, care este nouă pe piața din România. Cofetării sunt multe, și prăjiturile noastre tradiționale sunt foarte bune, dar visul meu nu era să fac o cofetărie, ci ceea ce am văzut în Marea Britanie, în cake-shop-urile pline de minunății sau micile vitrine cu torturi frumoase.

În ce stadiu se află acum business-ul?

Sunt în curs de amenajare a unui spațiu în care să prepar dulciurile, dar să mă și întâlnesc cu potențiali clienți. Am căutat destul de mult timp spațiul potrivit și ca suprafață, și ca localizare, utilități sau reguli de împărțire conform legilor. L-am găsit, într-un final, este în curs de amenajare și sper ca la începutul anului viitor să fie totul gata.

Ce planuri mai ai?

Să îmi fac un site în care să înglobez blogul, pe care intenționez să îl păstrez, pentru că pe blog pot să experimentez în continuare și să comunic cu lumea, să arăt ce am mai realizat.

În rest, pe termen scurt, trebuie să văd cum merg lucrurile și mai ales dacă pot să susțin business-ul. Pe termen lung, nu visez la un imperiu, nu văd genul acesta de business foarte întins, cu filiale, pentru că trebuie păstrat un anumit nivel al calității. Pentru clienți este o garanție faptul că torturile sunt făcute de mine și știm cu toții dezamăgirea pe care o avem când cumpărăm a doua oară ceva care ne-a plăcut, dar nu mai este la fel de bun ca prima dată.

Care este cel mai spectaculos desert pe care l-ai pregătit?

Tortul cu Alice în Țara Minunilor – am fost foarte mândră de Pălărierul meu de zahăr! Am și lucrat la el cinci ore, pentru că l-am construit ca pe o păpușă, i-am confecționat corpul și apoi l–am îmbrăcat cu cămașă, vestă, sacou, eșarfe și pălărie. Și, recent, am făcut un tort în formă de salată de boeuf, cu bucățele de legume din pastă de zahăr!