Grey’s Anatomy de București – Doctorul Cătălin Copăescu predă chirurgie pe porci de dragul oamenilor

Într-un sistem medical subfinanțat și haotic administrat, din care medicii emigrează cu sutele în fiecare an, un doctor român face performanță europeană. S-a specializat în străinătate, dar pe banii părinților, și și-a amenajat un spital privat la București în care face chirurgie laparoscopică la care se uită cu admirație medicina europeană. Ca să dea mai departe ceea ce știe organizează lunar cursuri de chirurgie laparoscopică pe porci, la care se zbat să participe doctori din toată lumea. Doctorul Cătălin Copescu este cel care, la începutul anilor 2000, a contribuit la introducerea laparoscopiei bariatrice în România. Este o ramură a medicinei de care are nevoie un segment cu mare greutate, dar restrâns din populație. Chirurgia bariatrică presupune ajustarea stomacului sau aplicarea unor dispozitive care îl ajută pe pacientul cu obezitate morbidă să slăbească și să aibă o viață normală. În România asta se poate face la limită în câteva spitale de stat, pentru că pacienții care depășesc 120 de kg au nevoie de dispozitive speciale în care statul nu e dispus să investească.

Spitalul Delta, unde Copescu și colegii săi au amenajat un Centru de excelență în chirurgia bariatrică, e singurul din Europa de Est în care se fac astfel de proceduri pe pacienți cu dimensiuni excepționale.

Un interviu în două părți despre ce-l motivează pe chirurgul Copăescu să-i învețe și pe alții ce știe și ce soluții vede pentru revenirea în țară a medicilor și pentru tratarea pacienților „de Viena” în România.

Reporter: Ați făcut medicina în România, dar unde ați învățat chirurgie laparoscopică?

Cătălin Copăescu: La Strasbourg am învățat prima dată, în 1994, pe porci. Era anul în care a fost achiziționat echipament de laparoscopie în Spitalul Sf. Ioan și în alte câteva spitale din România. Eu am avut șansa că familia mea a încercat să dezvolte un business în agricultură și alimentație în anii 90, când eu terminasem rezidențiatul la București. Am avut o fermă de animale, o fabrică de lapte la Câmpulung, un context care din punct de vedere financiar mi-a oferit un confort suficient ca rezident – care nu câștiga nimic din meserie – să-mi pot plăti specializări în străinătate la care am avut precoce acces. Am plătit sume foarte mari la vremea respectivă – mult peste valoarea unui autoturism într-o săptămână de pregătire de exemplu în Franța, Italia, Germania, Olanda, SUA. Nu am beneficiat de burse. Dar familia a investit în mine, probabil atunci când o faci cu banii tăi ești mai motivat.

Altă șansă pentru mine a fost cadrul pe care profesorul Dragomirescu mi l-a oferit la Spitalul Sfântul Ioan, văzând că așa poate să realizeze o echipă puternică, un pol de laparoscopie pentru România și așa s-a întâmplat în anii următori. Ulterior cam toate intervențiile chirurgicale laparoscopice au fost făcute prima dată în România acolo, și m-au avut și pe mine în prim plan la vremea respectivă.

R: Și pentru doctorii români care nu aveau ferme în orașul natal ați început să organizați cursuri pe porci și în România?

C.C.: Primul curs pe porci a fost în 1995 la Periș, la Combinatul de porci. În colaborare cu Facultatea de medicină veterinară. La început am făcut de două ori pe an, ulterior mai des, la Facultatea de medicină veterinară, în cadrul secției de chirurgie. Ne duceam cu echipamente, cu purceii pe care-i căram cu mașina personală de la Periș. A fost o perioadă romantică. Aveam mașină cu portbagaj mare, modernă, un Opel Senator, elegantă, pe care trebuia s-o spăl atent după ce scoteam purceii din portbagaj. 15 ani a durat această colaborare. Până în 2011 când am început cursurile aici, la Spitalul Delta.

R: De ce nu se făceau la facultatea de medicină umană?

C.C.: Nu aveau o bază pentru așa ceva. La sfârșitul anilor 90 la Medicină veterinară am găsit disponibilitate. Am putut beneficia de un cadru de a opera animale. Modelul porcin are o anatomie mult apropiată de cea a omului. Presupunea personal specializat pentru anestezie, săli de operație dedicate, grajduri toate astea nu existau la Facultatea de medicină umană.

R: Și cum au primit chirurgii revoluția asta laparoscopică, nu s-au opus?

C.C.: Parcursul înregistrat în România a fost similar în toate țările. Opoziția între vechea și actuala școală este aceeași peste tot. Ulterior s-a aflat că printr-o incizie foarte mică în peretele abdominal ai un beneficiu mult mai mare decât printr-o incizie de mulți cm, pentru că folosești o cameră de luat vederi și ai o privire mai bună asupra cavității. Dar este o problemă de instruire a chirurgului. Pentru că instrumentele sunt manipulate din afara corpului, iar ce fac ele în interior este vizibil pe ecran, asta înseamnă că tu nu te uiți la mâinile tale, ci pe ecran, deci relația ochi mână e alterată, și trebuie să-ți controlezi gesturile prin alt simț. Ca să muți vârful instrumentului către stânga trebuie să dai de coadă la dreapta și invers – gesturi contraintuitive. Ca să coși cu astfel de instrumente îți trebuie un exercițiu foarte aprofundat. Medicii au aflat că nu e ușor să faci laparoscopie, ci e mai ușor să operezi clasic. Ca să nu fii supus unei perioade stresante de instruire le-a fost mai ușor unora să le spună pacienților că nu se poate, că e o chirurgie experimentală. Că nu are indicație pentru orice fel de afecțiune. Unii le spuneau pacienților: Cum îți închipui dumneata că o să poată să scoată un organ așa de mare printr-o găurică așa de mică? Și cum crezi că poate vedea chirurgul printr-o găurică cât gaura cheii. De altfel nu numai la noi se spunea asta, în Marea Britanie se numea „keyhole surgery”.

R: Cât timp îi ia unui chirurg să învețe laparoscopie?

C.C.: Până când reușește. Nu e un timp general valabil. Da, e nevoie de practică, de instruire a medicilor, și pot fi comise erori dacă nu ai practică. Sunt chirurgi care nu pot învăța niciodată. 15-20% dintre chirurgi nu pot face niciodată asta pentru că nu pot învăța.

Chirurgia laparoscopică mai are o particularitate – aceea că vezi bidimensional – nu percepi adâncimea ca la operația clasică, instrumentele pot să intre mai mult sau mai puțin adânc, tu vezi pe un monitor care îți oferă o imagine bidimensională, pe care tu trebuie s-o traduci în creier într-o imagine tridimensională, dar în timp. De aceea am organizat cursuri pentru medici care vor să învețe.

R: De ce ați decis să plecați de la Spitalul Sfântul Ioan?

C.C.: Un element decisiv pentru schimbarea locului meu de muncă a fost pasul către chirurgia metabolică pe care l-am făcut în 2002. Aceștia sunt pacienți cu totul și cu totul speciali. Odată cu introducerea chirurgiei bariarice am întâmpinat tot mai multe obstacole. Mesele erau neadecvate pentru pacienți cu greutate mare, reanimarea la fel, pacienții aveau patologie foarte dificilă, computerul tomograf nu funcționa de 6-7 ani, nici sistemele de radiologie nu era adaptate unor greutăți mai mari de 120 de kg, ușile, paturile saloanelor. Tot cadrul era inadecvat pentru obiectivul meu țintă în 2005-2006 de a crea un centru de excelență în chirurgia obezității. Și chiar am fost apostrofat la un moment dat de conducere că cei grași consumă foarte mult din resursele spitalului, ce rost are să ne apucăm acum …, dar mai lasă-ne cu grașii tăi etc.

R: Procentul de grași în populația română nu e atât de mare, totuși.

C.C. : Procentul de grași e destul de mare și l-am descoperit pe măsură ce am început să lucrez în tehnica asta. M-a atras pentru că era o tehnică nouă și îmi oferea un șir de tehnici foarte noi la nivel mondial. Am vrut să le-o ofer și românilor. A fost o dorință de a ne alinia la tendințele actuale ale chirurgiei. Dacă vreți e o motivație egoistă. De ce să meargă pacienți din România în străinătate și să nu le putem realiza aici într-o condiție similară? Cadrul tehnologic inițial a fost satisfăcător, dar pe măsură ce noi am ajuns la pacienți tot mai complecși 300-350 de kg, cu diabet, tensiune arterială, oameni în vârstă, copii, pacienți cu ciroză, cu tot felul de suferințe asociate obezității, aveam nevoie de un alt cadru, de un centru de excelență. Mi-aș fi dorit să-l realizez într-un spital public, dar nu aveam parte de un astfel de sprijin financiar. Acum îmi dau seama că era consistent, și probabil și azi aș fi așteptat dacă aș fi rămas acolo. Pentru că se consideră că grăsimea e un moft, nu o boală.

R: De unde ați avut bani de un spital privat?

C.C.: În 2007, pe baza experienței în chirurgia laparoscopică bariatrică, am îndrăznit să mă gândesc să facem un spital și un centru de training ca în străinătate. Am vizitat mai multe în SUA și Europa, am intrat în contact cu firme dispuse să contruiască alături de noi, eu nedispunând de astfel de fonduri, zeci de milioane de euro ca să construiești ceva de la firul ierbii. S-a grefat atunci pe proiect o firmă care dorea să facă și studii clinice pentru tehnologii farmaceutice. Ca în „Grey’s anatomy”. Am angajat o firmă de arhitectură care a făcut un proiect pentru a obține finanțare. Era pe o suprafață de 2 ha în apropierea aeroportului Otopeni, pentru că ținta erau cursanții medici din străinătate din Centrul și Estul Europei, pentru a se perfecționa. Ar fi trebuit să fie o reproducere a centrelor mondiale, adaptată la Estul Europei, și ar fi costat 15 milioane de euro.

Cu acest proiect am depășit entuziast anul 2008 când a venit criza. și rând pe rând toți cei care erau în această ecuație au început să se retragă.

R: Totuși azi aveți un „Grey’s anatomy”, dar mai mic.

C.C.: E un „Grey’s anatomy” închiriat. În 2010 am luat în discuție o altă variantă în care să nu implic atât de mulți bani, ci să închiriez un spațiu în care să materializez ideea. Am luat acest spațiu care era open space – conceput pentru parcare și spațiu pentru birouri. Am putut interveni la timp și a suportat un design și o organizare pentru spital conform prevederilor anului 2010.

R. Dar cine e de fapt Spitalul Delta?

C.C.: Noi suntem un grup de medici care doresc să facă altfel de medicină. Acționarii sunt toți medici sau rudele lor, nu e niciunul om de afaceri, nu profitul este ținta numărul unu, ci desfășurarea unei activități medicale proprii. Nu am dorit să atragem vreun investitor, pentru că ar fi dictat politica activității îndreptând-o spre profit. Investiția noastră e în echipamente luate în leasing și în capitalul uman. Fără oameni ar fi ca o instituție impecabilă în care nu intră nimeni.

R: Tot ferma părinților vă finanțează?

C.C.: Ferma părinților există, dar părinții sunt în vârstă și posibilitățile lor de a mă sprijini sunt mai mici. Din 2003 am început să colaborez cu spitalele private și am practicat în cadrul privat medicină care a generat niște fonduri considerabile. Ele au fost o bază de plecare pentru partea mea de contribuție aici. Aveam și o serie de echipamente pe care mi le-am cumpărat în timp. Aveam o mașină mare cu care mă deplasam în spitalele private, cu echipamentul meu, pentru că ei nu aveau și făceam operații. Căram de fiecare dată aparatele de chirurgie modernă pe care spitalele nu aveau posibilitatea să și le achiziționeze, pentru că nu aveau interes să dezvolte așa ceva. Au văzut în această categorie de pacienți o țintă neînsemnată pentru perspectiva lor financiară. Și au dreptate pentru că sunt puțini, comparativ cu alte patologii care aduc sute de mii de pacienți. În chirurgia bariatrică investești mult și profitul este extrem de mic. Cele mai scumpe instrumente, cei mai grei pacienți, o provocare pentru medici. 

R: Așadar, ați făcut un spital pentru pacienții care nu-și găsesc leacul în spitalele de stat

C.C.: Pacienți cu probleme grave care nu se pot trata în spitalele publice vin aici, da. E contrar a ce se spune la nivel de minister acum. Pe nișa noastră oferim servicii la nivel european și cu mult peste majoritatea spitalelor din România și chiar din Europa de Est. Această investiție pe care am făcut-o în dotări maximale este necesară numai pentru circa 10% din pacienții pe care noi îi tratăm. Ceilalți ar putea fi tratați și într-o condiție inferioară. Avem mese care țin 500 de kg și costă 150.000 euro. O masă normală, care duce 200 kg costă 30.000 de euro. Investiția noastră pentru această categorie de pacienți cred că e în jur de 3 milioane de euro.

R: Și în plus aveți și un centru de instruire, lucru nefiresc pentru o investiție privată

C.C.: Da, aparent într-un centru de profit așa ceva nu-și găsește locul. Adică tu îi instruiești pe alții ca să-ți facă concurență. Avem o unitate de instruire care a costat peste 300.000 de euro (sală modernă de operații, spațiu și circuite speciale pentru porci, sală de conferințe), plus toate echipamentele care aparțin celor care sunt alături de noi – în total cam 500.000 de euro. O investiție care nu se va putea recupera mai devreme de 15-20 de ani printr-o contribuție a cursanților care abia acoperă cheltuielile. Avem intenția să accesăm niște fonduri europene, pentru că de acum suntem și sub girul Academiei medicale, deci cu aceste acreditări vom aplica și la proiecte europene. Dar până cum nu puteam ca simplă unitate medicală.

Chirurgi specialiști care predau sunt neretribuiți, pentru că noi considerăm că e o datorie a noastră de a fi mentori pentru alți colegi, așa cum alții au făcut pentru noi, e o datorie pentru medici și pentru pacienți.

R: Mai există astfel de centre de instruire în România?

C.C.: La Timișoara și Cluj, sunt pe lângă facultățile de medicină două astfel de centre amenajate cu fonduri europene, dar din câte știu au doar câteva cursuri pe an. Noi l-am deschis aici în continuarea colaborării pe care o avem de 15 ani cu Facultatea de medicină veterinară de care vă spuneam. În 2011 am inaugurat aici centrul de training unde avem șapte cursuri pe an, cu diferite specializări, la care participă peste o sută de medici. În toți anii ăștia putem spune că am pregătit mii de chirurgi care au dorit să învețe tehnicile practicate de noi. Instruim medici de chirurgie generală, ginecologi, pediatri, urologi, gastroenterologi, anesteziști. Unii revin pentru că vor să învețe alte tehnici, sunt cursuri diferite în fiecare lună. Avem și chirurgi din străinătate (din Macedonia, Serbia, Liban, Bulgaria, Iordania, Arabia Suadită, Letonia, Croația etc) care vin pentru astfel de cursuri, și atunci cursurile sunt în engleză, dar vin și medici din toate spitalele din țară.

R: Dar ce eficiență au cursurile dacă spitalele la care se întorc ei ca să practice nu au echipamentele necesare?

C.C.: E adevărat, noi îi pregătim la cursuri pe echipamente de ultimă generație, și fac operații pe purcei vii. În spitalele lor pot să aibă aparatură mai veche sau deloc. Dar considerăm că cei care se școlesc aici vor fi motivați să să ceară să li se achiziționeze tehnologia necesară. E un interes național aici până la urmă, dacă avem medici specializați atunci când apar banii să cumpărăm echipamentele medicii vor fi deja instruiți. Nu trebuie uitat că în spitalele de stat avem echipamente cumpărate de la buget care au rămas neatinse ani de zile pentru că nu au fost specialiști și nu a existat un interes în acest sens. Și azi sunt depășite tehnologic, deși sunt neatinse.

***

Citiți și partea a doua a interviului: de ce nu a emigrat doctorul Copăescu dar și-a trimis, totuși, copiii să studieze în străinătate, și care sunt soluțiile pe care le vede pentru sistemul medical românesc.