Într-o zi am hotărât să fiu eu însămi

Haideți să ne imaginăm ceva. Aveți 35 ani și ați absolvit Dreptul, o facultate pe care nu v-ați dorit-o dar pe care v-au convins părinții să o urmați din grijă pentru siguranța materială. V-ați dat seama de multă vreme că nu aveți de fapt nicio chemare pentru meseria de avocat, iar tot ceea ce presupune ea face mai mult decât să vă plictisească, vă îngrozește. Ce faceți? Aveți curajul să renunțați la tot, să plecați în altă țară, să vă înscrieți la facultatea pe care visați de mult timp să o urmați și să faceți, în sfârșit, ceea ce sunteți?

Nu, nu este o poveste luată din cărți și nici morala sau pretextul unei cărți motivaționale. Este viața Dianei Oancea. Faceți cunoștință cu ea citind acest interviu:

Cum ți-ai început cariera în România? De ce ai ales avocatura?

Am terminat facultatea de Drept la sugestia și dorința parintilor mei care au crezut, ca toți părinții de altfel, că o diplomă în drept o să îmi ofere o viață ușoară și lipsită de griji. Ei bine, nu a fost așa. Această diplomă mi- a provocat o lungă suferință și nu m-a scutit de griji.

Ce te-a convins să cauți o altă varianta?

Nu am fost niciodată o persoană hotarâtă și nu prea am știut ce vreau de la viață, dar am știut întotdeauna cu ce vreau să mă îmbrac, cu ce vreau să–i îmbrac pe ceilalţi și că vreau să plec din România.

Mi–ar fi plăcut să fiu profesoară de desen, însă la terminarea liceului eram mult prea tânără pentru a fi sigură de vocaţia mea şi pentru a înfrunta dorinţa părinţilor de a urma Dreptul, care la timpul acela era o facultate foarte căutată, cu perspectiva de a te realiza material.

Ei bine, în cazul meu nu a fost o alegere inspirată, pentru simplul fapt că profesia de avocat mi-a displăcut profund, cozile la arhivă mă deprimau, vorbitul in fața instanței mă îngrozea de moarte, iar banii erau pe măsura entuziasmului meu vis a vis de această meserie pentru care consider că
treebuie să ai vocație, talent oratoric, dar și actoricesc, calități pe care mărturisesc că nu le posed.

Ca atare, am încercat să mă refugiez în timpul meu liber, în activități artistice care îmi făceau plăcere, precum desenul sau pictura.

Cum ai ajuns în Anglia?

Într-o zi, o bună prietenă mi-a povestit despre plecarea cuiva în UK, pentru studii universitare. Mi s-a părut o idée extraordinară, dar extrem de costisitoare. Prietena ei mi-a dat detalii și astfel am aflat că și românii pot studia afară dacă fac un împrumut de la guvernul britanic, împrumut pe care-I pot returna după terminarea facultății, în momentul în care își găsesc un job care să le permită să plătească suma împrumutată.Mi–am zis că dacă tot vreau să studiez, să fac de data asta o facultate la care am visat toată viața și anume: arte.

Mi-am trimis portofoliul cu desene și am așteptat înfrigurată răspunsul. După 2 luni am primit răspunsul de acceptare, dar condiția era să fac un curs de limba engleză în UK, pentru că nivelul meu de engleză la acel moment nu era suficient pentru a urma facultatea.

În toamna anului 2008 am decis să plec în UK și mi-am zis că, dacă nu mă pot adapta, oricând mă pot întoarce în Romania. Am plecat în UK când aveam 35 de ani și am început o nouă viață care nu a fost mai ușoară decât în România. A trebuit să mă adaptez acolo din toate punctele de
vedere: o nouă limbă, cultură, tradiții, sistem, climă și, mai mult decât atât, să îmi fac noi prieteni.

Pe cine te-ai bazat în această experiență nouă?

În drumul meu în UK am avut norocul să cunosc niște oameni minunați care m-au ajutat și, desi oamenii spun că românii sunt individualiști și egoiști, eu am fost ajutată (într–o țară plină de nobili și prințese), de români (Nicoleta, Delia, Ioana, Mihaela), niște fete minunate cărora vreau să le mulțumesc pe această cale, așa cum vreau să le mulțumesc părinților lor pentru că le-au crescut atât de bine. Fără ele, drumul meu ar fi fost și mai anevoios, sprijinul lor a preţuit mult în momentele grele.

Cum ai reușit să lupți cu teama de a o lua de la capăt într-un domeniu total nou?

Am avut multe momente de cădere, în care am vrut să mă întorc, dar de fiecare dată prietenii și familia m-au susținut și m-au încurajat, iar astăzi sunt anul 3 la Universitatea Coventry – fashion design.

Nu e ușor să fii într-o altă țară, dar pus în fața unor situații limită ești nevoit să iei decizii pentru a supraviețui.

Ce satisfacții îți aduce ce faci acum?

Anul acesta am câștigat o competiție de design din UK, competiție care s-a desfășurat în 2 etape: într-o primă etapă o comisie formată de oameni de specialitate din industria modei și profesori de la cea mai prestigioasă Universitate din lume, London College, a ales 10 finaliști printre
care am fost și eu. În cea de a 2-a etapă, votul publicului trebuia să decidă 3 câștigători. Printre cei 3 câștigători, cu onoare mă număr și eu.

Sunt singura câștigătoare de la universitatea mea și trebuie să spun că în UK sunt 85 de universități de artă , iar candidați sunt mii și toți vor să iasă din anonimat (pentru această competiție au fost 93 de aplicanți).

Designul meu a fost pus în aplicare iar costumul se vinde online cu £480 .

Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care m-au votat, pe mulți nici nu-i cunosc, dar m-au votat pentru că (sună pompos) au fost patrioți și erau prieteni ai prietenilor și (îmi place să cred), poate chiar au rezonat cu desenele mele.

Cum crezi că ți-a influențat această schimbare viața?

Astăzi am 38 de ani, mai am 4 luni până la terminarea facultății și nu m-am gândit niciodata că la vârsta mea voi mai putea avea asemenea performanțe (mentalitate păguboasă și tipic românească).

Întâmplător sau nu, simbolul orașului Coventry și al Universității Coventry este pasărea Phoenix, iar eu acum mă simt ca o pasăre Phoenix.

Nu am aroganța de a mă considera o învingătoare (cine e învingător în lupta cu viața?), îmi place să cred că sunt o luptătoare, iar dacă astăzi am reușit să ajung aici este pentru că mi-am permis luxul (deși nu sunt bogată) de a visa și pentru că am avut nebunia de a pune în aplicare visul,
asumându-mi toate riscurile, fără să am garanția că voi câștiga.

Ce planuri de viitor ai?

Planuri de viitor: deocamdată mă focusez pe terminarea colecției de sfârșit de an, colecție pentru lucrarea mea de diplomă care are ca inspirație șahul și perioda art deco.

Visul meu este să am propriul brand, dar până atunci mi-ar plăcea să fac costume pentru film și teatru.

Copil fiind mi-am dorit să fiu Nadia Comăneci sau Marilyn Monroe, când am crescut am vrut să fiu Jeni Acterian, Nina Cassian, Maica Tereza, Simone de Beauvoir, Frida Kahlo etc. Nu am reușit să fiu niciuna dintre ele, dar într -o zi am hotărât să fiu eu însămi și, culmea, mi-a și ieșit.

Am presentimentul că într-o zi voi avea ocazia să îmbrac toate aceste personaje pe care eu le admir și să le dau propria mea interpretare.

Această schimbare m–a făcut să am mai multă încredere în mine, încredere care mi-a lipsit toată viața. Astăzi sunt sigură că pot să fac față oricărei provocări și chiar dacă rezultatul nu e cel dorit, știu că pot să o iau de la capăt.

Citește mai mult despre concursul la care a participat Diana aici dar și despre experiența ei în acest articol.