Situații fără ieșire (prima parte)

Nu există situație fără de ieșire. Sub o formă sau alta, cu un cost mai mare sau mai mic, orice situație are o ieșire, orice problemă are o rezolvare.
Percepem o situație ca fiind “fără ieșire” atunci când ieșirea posibilă nu coincide cu ceea ce noi avem format în minte ca “ieșire convenabilă”; unde “convenabil” se referă la prețul pe care suntem dispuși să-l platim, renunțările care se impun sau alte câte și mai câte variabile care pot caracteriza respectiva ieșire.
Toți trecem prin situații dificile. Din situațiile respective avem “ieșiri ideale” și “ieșiri convenabile”. Cu cât modelul “ieșirii convenabile” coincide mai mult cu cel al “ieșirii ideale” și este mai rigid definit în mintea noastră, cu atâta numărul de “situații fără de ieșire” pe care-l vom trăi va fi mai mare. Îndrăznesc să spun că un individ supus unui număr foarte mare de situații dificile, dar care nu se cramponează de niște modele de “ieșire convenabila” foarte strict și detaliat definite, va trăi de mult mai puține ori senzația de “situație fără de ieșire” decât un individ supus unui număr mai mic de situații dificile, dar pentru care “ieșirea” trebuie neapărat să arate într-un anume fel – altminteri nu poate fi considerată ieșire.
Să încercăm un exemplu: fur ceva și sunt pe cale să fiu prinsă. Desigur, “ieșirea ideală” pentru mine este să rămân cu imaginea nepătată și să nu plătesc în vreun fel pentru furt (nu discutăm aici despre dreptate, moralitate etc). Dacă acest model de ieșire coincide și cu ideea mea de “ieșire convenabilă”, am șanse mari să mă aflu într-o situație fără de ieșire. Daca mi se pare totuși convenabil faptul că voi plăti o amenda și că va trebui să gestionez impactul pe care această faptă a mea îl va avea asupra imaginii și vieții mele, este posibil să gasesc multe căi prin care pot depăși situația. Atunci când mă simt prinsă într-o situație fără de ieșire, pot ajunge să incerc cele mai nebunești “ieșiri”: pentru exemplul de mai sus, ar putea merge de la încercarea de a mitui sau de a le da literalmente în cap celor care sunt pe cale să-mi dovedească fapta, trecând prin falsificări sau alte gesturi similare, până la a-mi lua pur și simplu viața pentru a nu da ochii cu acuzația de furt. O situație aparent fără ieșire, ne poate împinge în situații încă și mai fără de ieșire…
Desigur, exemplul de mai sus este extrem. Să încercăm un altul: mi-am pierdut locul de muncă. Ideal, este să gasesc rapid un alt loc de muncă cel putțin la fel de bine plătit, care să se plieze perfect pe competențele și pasiunile mele, într-o organizație dintr-o anumită industrie, cu o anumită cultură etc. Dacă nu văd niciun fel de alt loc de muncă ca fiind o ieșire convenabilă din situație, după un timp de căutări pot decide că mă aflu într-o situație fără ieșire; pot suferi depresii profunde, descurajare, pierderea încrederii în mine, trăirea sentimentului de ratare etc. Dacă aș fi plecat din capul locului cu percepția că găsirea unui loc de muncă – chiar dacă diferit de locul de muncă ideal – este o ieșire perfect rezonabilă din situație și nu un indicator al ratării, lucrurile ar fi căpătat brusc altă formă: nu sunt într-o situație fără ieșire, ci într-una dificilă și – deși soluția ideală nu este la îndemână – am nenumărate căi pentru a depăși momentul.
A dori ca ieșirile din situații să se producă într-un anume fel este una. A ne agăța de acea soluție și a o ridica la rang de singura acceptabilă este cu totul altceva.
Într-o primă varianta, articolul acesta se termina într-un ton de “predică de biserică” – în pozitivism steril. Am primit acest feedback și, după ce m-am gândit la el, am decis că este unul corect. Gândirea pozitivă este importantă, însă nu suficientă – așa că am decis să rog furnizorul feedback-ului să-mi devina coautor în continuarea acestei idei.
Ce putem face atunci când ne confruntăm cu senzația că trăim o situație fără de ieșire? Cum ne deblocăm pentru a merge mai departe? Continuarea, săptămâna viitoare.
Newsletter-ul Portal HR
100% fără spam