Andrei Roșu: „Cele mai multe idei mi-au venit alergând”

Voi ce fel de oameni vă imaginați că sunt cei care participă la maratoane? Oare ce îi motivează? Din ce “aluat” sunt făcuți? Cum de reușesc să-și depășească limite la care alții nici nu visează să ajungă? Pentru noi, una din dilemele cele mai mari atunci când aflăm despre experiențe care redefinesc ceea ce înseamnă “normalitate” este cea legată de viața efectivă a celui care uimește o lume întreagă prin ce reușește să facă (evident, în sens pozitiv). Ce face zi de zi și cum de nu renunță?

În acest context (și nu numai) povestea lui Andrei Roșu este de la sine grăitoare. Da, romănul care a intrat în Cartea Recordurilor pentru că a alergat 7 maratoane și 7 ultramaratoane pe 7 continente este un om normal după toate standardele, unul dintre cei pe care ora 9 dimineața îi găsește la muncă (este Project Manager pe Resurse Umane la Unicredit, după aproape 7 ani petrecuți în vânzări), are 2 copii, vise și idei pe care de ceva vreme (mai precis de vreo 2 ani) a descoperit că poate face mai mult decât să și le imagineze… poate să le pună în practică.

Am stat de vorbă cu Andrei despre motive și motivații de a alerga, despre lecții și schimbări, despre ce că poți să fii atunci când nu mai dai vina pe alții pentru ceea ce nu reușești să faci, despre frustrare și despre împlinire, viață așa cum este ea, alergatul la 5 dimineața, copii și responsabilitate.

Cine erai înainte să fii românul care a intrat în Cartea recordurilor pentru că a alergat 7 maratoane și 7 ultramaratoane pe 7 continente?

Cred că în mare eram cam aceeași persoană (râde), mai ales că a trecut puțin timp de când am decis să îmi schimb stilul de viață. Nu văd diferențe foarte mari.  Și câteodata, uitându-mă pe istoricul ultimelor alergări, mi se pare că văd un film,  că privesc viața altcuiva. Sunt multe asemănări și multe diferențe. Ca asemănări, de exemplu, lucrez pentru aceeași companie dar cu diferența că acum sunt mult mai productiv decât înainte pentru că mi-am propus să realizez mai multe lucruri într-un timp mai scurt și am devenit mult mai organizat. O altă asemănare este că sunt în continuare căsătorit cu aceeași femeie, o deosebire ar fi că acum avem doi copii în loc de unul, am și o fetiță între timp. Și, revenind la diferențe, stilul meu de viață s-a schimbat, evident este mult mai activ acum, înainte de bază era canapeaua pe care mă așezam când veneam de la serviciu și petreceam câteva ore bune acolo, cu telecomanda în mână, cu berile în față, ceea ce nu se mai întâmplă acum. Televizorul este oarecum o relicvă pentru mine și foarte rar mă mai uit la televizor.

De asemenea, fiind o persoană foarte atehnică mi-a fost greu să am un blog. Deci iată o altă diferenta, am un blog și înainte nu aveam.  De asemenea, călătoresc mai des cu avionul, înainte evitam foarte mult pentru că aveam frică de zbor și cred eu că am mai mult curaj acum, în primul rând curajul de a recunoaște că am niște vise, niște pasiuni și de a face planuri pentru a mi le îndeplini, pentru a fi în contextul în care îmi doresc să fiu.

Cine ești acum? Cum te-a schimbat experiența asta?

Cred că am atins subiectul și la primul punct dar hai să încerc să mai spun ceva. Acum 2 ani am făcut un exercițiu de leadership de care mi-am amintit de la cursurile din companie. Exercițiul a constat din a mă vizualiza în alt context peste câțiva ani.  De fapt asta și înseamnă să ai un vis, să te vizualizezi peste un număr de ani făcând altceva sau devenind altcineva sau având anumite lucruri.

Mi-am propus să fiu în primul rând un tată mult mai bun pentru copilul, acum copiii mei, și să fiu un exemplu pentru că ei ne copiază. Mi-am dat seama că pe termen lung imaginea nu era prea veselă. Adică, dacă eu continuam să stau pe canapea si să nu am o dietă foarte sănătoasă, nu puteam să am pretenția de la copiii mei să facă mișcare și să mănânce sănătos.

Acum cred că am ajuns la imaginea pe care mi-o doream, la a fi părintele care să inspire și să fie un model pentru ei. Sunt mult mai încrezător că vor ieși niște produse foarte bune atât pentru societate cât și pentru ei și mă bucur foarte mult că am conștientizat cât de important este să îți găsești pasiunile, să îți împlinești visele.

Cu siguranță o să îi ajut să învețe acele repere destul de simple pe care le au toți oamenii care își îndeplinesc visele, pașii pe care îi fac pentru a ajunge acolo și am să-i și enumăr acum, pentru că sunt doar 3: primul pas este, cum spuneam și mai devreme, să te vizualizei într-un alt context și să fie cât mai explicit. Probabil că asta ține de zona de mind mapping, te poți ajuta cu diverse poze, diverse cuvinte cheie și să îți imaginezi cum te-ai simți în contextul respectiv pentru că de multe ori oamenii merg într-o anumită direcție, cred că dacă vor ajunge acolo vor fi fericiți, dar se trezesc într-un context în care deși au muncit foarte mult și si-au dorit să ajungă acolo, nu este ceea ce îi reprezintă. După ce ai făcut acest exercițiu de a te vizualiza foarte puternic, pasul numărul doi este să scrii etapele pe care trebuie să le parcurgi pentru a ajunge acolo și cand zic să scrii aceste etape o spun pentru că este foarte important ca acestea să fie undeva pe hârtie. Asta reprezintă și un commitment, un angajament față de propria persoană. În plus, ți-e mult mai ușor scriind aceste etape să știi ce ai de făcut, altfel după o zi, două o să uiți. Scriind acești pași, tot așa, cu cât mai multe detalii, (trebuie să fac asta, asta, asta, asta) nu mai rămâne decât ultimul pas de făcut, respectiv să te ții de acest plan.

Cred că un mare câștig, ca să revin la perioada anterioară versus perioada actuală, este schimbarea atitudinii. Înainte mutam responsabilitatea destul de mult în afara mea, mi se părea că “Nu pot să fac asta pentru că…” și dădeam o mulțime de motive și în general erau lucruri pe care nu le puteam controla: că astea sunt vremurile, ăsta e contextul, nu ai unde să alergi, sunt câini etc. Acuma, indiferent că este vorba de viața profesională sau viața personală, primul răspuns este “Da, pot să fac asta!”, indiferent cât de nebunesc ar părea sau cât de măreț ar fi obiectivul, zic “da, pot să fac asta dacă se îndeplinesc cumulativ condițiile astea: a,b,c,d…etc” și automat condițiile respective se transformă într-un plan de care mă țin cu consecvență.

Sigur, e nevoie și de flexibilitate pentru că uneori trebuie să ai și planul B, planul C. Important este să fii foarte concentrat pe ceea ce îți dorești, să ai imaginea clară a ceea ce vrei să realizezi și în momentul acela totul devine foarte simplu. Am remarcat că așa este setat creierul nostru: când ai un obiectiv foarte clar, fiecare decizie începe să fie filtrată prin prisma unei întrebări: “Dacă fac acest lucru, mă va ajuta să ajung mai aproape de visul meu, de obiectivul meu?” Și automat îți simplifici foarte mult viața , păstrezi în viața ta doar acele lucruri care te aduc mai aproape de visul tău, acele lucruri, acele persoane, acele întâlniri, conjuncturi etc.

Care erau “poveștile” pe care ți le spuneai despre tine înainte și ce îți spui acum? Ce crezi că poți să faci și ce știi sigur că nu o să poți face niciodată?

Înainte nu aveam o legendă personala (dacă la asta se referă întrebarea) și, dacă se referă la scuze, le-am descris mai devreme. Nu cred că exista o limita în ceea ce pot să fac și mă refer la lucruri bune, evident. Am remarcat că, pe măsură ce barierele fizice încep să cadă sau să dispară, automat și cele mentale cad. Și invers.

De exemplu, dacă tu spui “Eu nu pot să alerg mai mult de 5 km”, s-ar putea să nici nu poți. Dacă-ți spui “Sunt sigur că pot să alerg mai mult de 5 km” și vezi că alergi 6, alergi 7, alergi 8, începi să capeți mai multă încredere și în abilitățile tale de a atinge niște obiective mai mari.

Deci eu cred că absolut orice se poate realiza dacă se întâmplă cumulativ niște factori. Sigur, dacă în lista acelor factori sunt lucruri sau abilități pe care este imposibil să ți le insușești, sau nu le ai nativ, atunci sigur că nu o să poți să faci niciodată acel lucru.

De exemplu, hai să vorbim despre alergare. Nefiind kenyan sau etipioan va fi greu sau cel puțin imposibil pentru mine să ajung să alerg sub două ore un maraton. Mai este și dorința de a rămâne sănătos până la adânci bătrâneți, deci e important să nu apelez la diverse substanțe.

Ce n-aș putea să fac niciodată? Lucruri care mi-ar periclita grav sănătatea, care m-ar conduce într-un context în care copiii mei nu ar putea profita de prezența tatălui lor.

Atunci când îl asculți pe Andrei povestindu-ți despre program de antrenament, alergat la 5 dimineața și bagajul de amintiri cu care trebuie să pleci într-o competiție poți să ai aproape senzația că privești un film, o metaforă despre “voință”. Și totuși, nu este un film, este viață de zi cu zi și chiar acesta este modul în care lucrurile neașteptate ajung să se întâmple. Totul poate să pornească de la momentul în care te ridici de pe canapea și pui ceasul să sune în fiecare dimineață la ora 5 ca să alergi sau, evident, să faci orice altceva care te apropie mai mult de ceea ce vrei să fii.

A fost vreun moment când ai vrut să renunți? Cum l-ai depășit?

Am remarcat că începutul orcărui proiect este foarte greu și atunci tentația este cea mai mare de a renunța. De exemplu, când am decis să alerg primul maraton din viața mea la Polul Nord mai erau doar 3 luni până când urma să aibă loc și încă nu începusem antrenamentele. Organizându-mă am decis că cel mai bun moment pentru a mă antrena este 5 dimineața dar eram în plină iarnă, erau -15, -20 grade și nu prea îm venea să mă dau jos din pat, mai ales că nu eram “a morning person” neapărat.

Dar a trebuit să trec peste asta. M-am îmbărbătat cu teoria celor 21 de zile care spune că în 21 de zile poți să capeți un obicei nou, iar din acestea 21 primele 7 sunt hotărâtoare. Am decis să mă trezesc 7 zile la 5 dimineața și să alerg indiferent de vreme, de alți factori etc. Și am reușit.

Practic acum trezitul devreme este parte din mine, mi se pare atât de normal încât nu aș mai reveni la a mă trezi la 8, la 9, la 10, mai ales la sfârșit de săptămână când poți să profiți la maxim de 2 zile să faci o mulțime de lucruri. Și mă trezesc la 4 sau 5, depinde ce am în plan în ziua respectivă. Sunt și zile în weekend în care mă trezesc la 3 când am antrenamente mai lungi. Mă simt excelent, nu am un deficit de somn.

De asemenea, fiind total atehnic a fost greu să realizez un blog și, când a venit momentul să fac acest lucru, iar a fost tentația aceea de a renunța.

Tot așa, căutând sponsori și neprimind niciun răspuns timp de 2 sptămâni, iar am avut tentația de a renunța dar, ușor, ușor, persistând… se întâmplă toate. Trebuie să ai răbdare, să perseverezi, să te aștepți la eșecuri, să te aștepți la refuzuri și să te gândești că totul este parte a matematicii, a statisticii. Adică, dacă scrii către 100 de potențiali sponsori ai șanse la un răspuns, dacă scrii către 500, ai șanse la 5 și tot așa, deci trebuie să crești numărul de mailuri și de contacte.

La ce te gândești atunci când alergi?

Partea minunată a alergării, ceea ce am descoperit, este că alergatul este un fel de meditație activă. După 10 – 15 minute de alergat ești practic golit de orice gând și în acel moment ai șansa de a te concentra pe un subiect care te preocupă. Și găsești foarte ușor soluții la subiectul sau problema care te frământă pentru că nu mai există acel bombardament, să ai 1000 de gânduri în cap, și te poți concentra.

Cele mai multe idei mi-au venit alergând. Și întotdeauna am avut la mine telefon sau o altă metodă de a „conserva” ideile respective.

Desigur, în alergări foarte lungi de zeci de ore la concursuri trebuie să ai și un bagaj de amintiri cu tine, astfel încât să te poți motiva în momentele cheie ale cursei și bineînțeles să ai imaginea clară a obiectivelor tale, să știi de ce ești acolo. Cred că dacă nu există o sursă de motivație este greu să te ții de antrenamente și să mergi la competiții.

Dacă la început motivația mea era de a inspira copiii și a rămas, bineînțeles, această motivație, treptat s-au mai adăugat și alte motivații. În primul rând , având acel blog, am început să primesc foarte multe mesaje de încurajare și mesaje în care diverși spuneau “știi, mi-ai schimbat viața, uite am fost inspirat de ce faci tu și am început să mă trezesc și eu devreme, am început să mănânc mai sănătos, am slăbit atâtea kilograme, sunt mai productiv la serviciu, am o viață mult mai frumoasă” și atunci alergi cu alt sentiment și ești mult mai motivat. Nu vrei să dezamăgești persoanele respective pentru că într-un fel ai o responsabilitate.

De asemenea mi-am descoperit și o latură pe care nu știam că o am. Înainte de a face schimbări în viața mea, eram destul de cinic, în sensul în care, atunci când primeam mailuri în care se cerea ajutor, persoane care aveau nevoie de donații de sânge, aveau nevoie de transplant, aveau nevoie de ajutor financiar, trimiteam mesajele mai departe în cel mai bun caz, dacă nu le ștergeam. Vizitând însă în 2010 un centru de îngrijire paliativă și văzând acolo pacienți aflați în faza terminală a vieții, e puțin spus că am fost marcat, ceva între marcat și șocat, și am decis că e momentul să fac ceva și în această zonă.

Nu putem pasa responsabilitatea iar în afară și să spunem “eu plătesc taxe, statul ar trebui să se ocupe de oamenii cu probleme, eu nu am nicio problemă, nu e treaba mea”.  Atunci am decis să mă implic și în această zonă, să suțin fundații. Sunt trei fundații pe care le susțin în acest moment: Hospice – Casa Speranței, care se ocupă de îngrijire paliativă, Salvează vieți, care se ocupă în principal de pacienții și în special de copiii cu leucemie și Mia’s Children care este un orfelinat.

M-aș bucura foarte mult ca cei care citesc acest interviu să se implice sub o formă sau alta. Câteodată nu trebuie sau de multe ori nici măcar nu este necesar să donezi ceva. E suficient să te oferi voluntar, să mergi la o casă de copii și să predai limba engleză sau ceea ce știi tu mai bine să faci, sau să te duci la un azil de bătrâni și să le spui câteva cuvinte, câteva glume, să le vorbești. Cred că asta contează chiar mai mult decât un pachet cu un kilogram de făină și două de zahăr.

Sunt zile când nu ai chef să alergi? Ce faci atunci?

Spuneam că alergatul a devenit parte din mine, e ca și cum aș fi  întrebat “ai chef să te speli pe dinți după ce mănânci? Ai chef să te culci? Ai chef să faci duș?”. Sigur, câteodată nu ai chef să faci anumite lucruri de genul ăsta dar devenind parte din tine e mult mai simplu, e ca un reflex. Plus că orice învăț are și dezvăț și nu mi-aș dori să revin la cum eram înainte, așa că am decis ca, indiferent ce chef am, pe principiul că “pofta vine mâncând”, ies și alerg. Întotdeauna, după cinci minute, oricât de lipsit de chef aș fi, simt plăcerea de a alerga. Și, din nou, când nu ai chef deloc, trebuie să revii la motivația ta. Dacă e suficient de puternică, atunci sigur o să ieși din casă să alergi.

Cât de mult contează pentru tine noțiunea de întrecere? Cât de important este să fii cel mai bun?

În primul rând nu am privit niciodată alergatul sau competițiile ca pe o întrecere, cel puțin nu cu alți concurenți, mai ales că fiecare concurent vine acolo pentru alt motiv. Nu participi la competiții în care se câștigă știu eu ce sume exorbitante cum sunt maratoanele de la Londra, New York etc., participi la competiții în care cei care vin acolo vin ca să își testeze limitele și, bineînțeles, să și le depășească, să atingă un anumit nivel de anduranță. Evident, această anduranță te ajută în viață în orice fel de proiect pentru că și atunci când faci o afacere sau lucrezi la niște proiecte la serviciu trebuie să ai o anumită rezistență, să ai un grad de toleranță la durere, la eșecuri, la rutină etc.

Deci niciun moment nu m-am raportat la ceilalți, ci pur si simplu m-am raportat la propria persoană.

Legat de întrebarea cât de important este să fii cel mai bun, cred că e foarte important să te gândești, în momentul în care îți faci o imagine ideală,  când spui “eu vreau să ajung aici, asta vreau să devin”, că e foarte important să ajungi acolo. Parcurgând pașii despre care vorbeam mai devreme vei ajunge acolo. Și în momentul în care ajungi acolo, bineînțeles că te simți foarte bine și categoric este foarte important să obții ce este mai bun din tine, să dai ce e mai bun din tine.

Ai vreun model în viață?

Partea frumoasă atunci când îți îndeplinești visul este că nu mai trăiești prin intermediul altora. Sigur că ai surse de inspirație și te inspiră cei din jurul tău, eu știu, anumiți autori motivaționali, anumiți sportivi, anumite persoane, pe care le admiri pentru anumite lucruri, dar nu mai ai idoli. În momentul acela ești propriul fan, propriul idol și nu mai cauți atât de disperat repere și modele în viață.

Ți s-a spus că sunt persoane care te consideră un model? Cum te-ai simțit?

Da, în special pe blog. Ce mă bucur foarte mult este faptul că observ că am devenit un model pentru fiul meu care este mai mare acum, are 4 ani și simt că putem comunica mai bine. Am observat că face multe dintre lucrurile pe care le fac și eu, îi place să alerge, să aibă o viață activă, să meargă cu bicicleta, să înoate, cam tot ce face tati. Mă bucur că am devenit un model pentru el și mă simt excelent, mai ales că ăsta a fost obiectivul și pentru asta am tras 2 ani de zile.

Ce o sa faci cand nu o sa mai poti sa alergi?

Întotdeauna mă gândesc și la această posibilitate. În primul rând, nu mi-am fixat un obiectiv din a alerga toată viața, mi-am propus să fiu activ toată viața, dacă se poate și la 100 de ani. Această activitate poate să presupună orice: de la mers, alergat, plimbat, făcut orice alt sport, înotat, mers cu bicicleta. Am văzut și oameni cu limitări fizice care sunt foarte activi și nu mă refer numai la concursurile para-olympics. La noi îi vezi mai puțin pe stradă pentru că momentan condițiile din orașele din România nu sunt foarte “friendly” pentru persoanele cu dizabilități, o să lucrăm și la asta în viitor, dar în alte țări îi vezi. Și oamenii cu dizabilități sunt implicați, activi. Așa că, indiferent ce se va întâmpla, cu siguranță voi rămâne activ.