Cristina Lepădatu: “Trebuie să ai curajul să te descoperi”

După aproape 15 ani în care a lucrat în domeniul financiar, dintre care 11 în cel bancar, ocupând funcții importante, Cristina Lepădatu a făcut, la 37 de ani, o schimbare radicală în carieră. A lăsat jobul de Marketing Manager dintr-o bancă pentru a deveni designer vestimentar și, în câteva luni de la demisie, și-a lansat prima colecție proprie. Poate că sună simplu, însă decizia a venit după luni, sau poate chiar ani de frământări, de căutări, de întrebări și răspunsuri.

Absolventă de ASE (Finațe-Bănci), Cristina a lucrat, între 1997 și 2001, ca Senior Consultant, la KMPG, apoi a fost Project Manager și Relationship Manager la Raiffeisen Bank, până în 2004, când a devenit Marketing Manager la Banca Românească. Venirea pe lume a băiețelului ei, în 2008, a fost, însă, momentul care a ajutat-o să se descopere, să afle ce îi place să facă și să treacă la fapte! A pus pe roate o mică afacere, Clothes to love, care a început să prindă rădăcini și pentru care are planuri mari! Detașată de finanțe și bănci – sau de jobul care are de-a face cu ele – Cristina muncește la fel de mult, dar face acum ce-i place și, când vorbește despre Clothes to love, are în ochi acea strălucire despre care mi-a povestit și pe care a căutat-o mereu.

Cum a început povestea ta în domeniul bancar?

În 1997 am intrat la ASE, cu gândul să am o meserie pentru viitor. Ceea ce mi-a folosit, în sensul că mi-am folosit creierul la ceva – nu că am învățat o meserie! După ce am terminat ASE-ul, m-am angajat la o companie de asigurări, cu jumătate de normă, apoi la KPMG, unde am învățat totul de la zero – ce înseamnă proceduri, să lucrezi structurat, să ai expertiză internațională. Am stat acolo patru ani, timp în care, vreo două luni, am lucrat și la centrul KPMG de la Bruxelles, după care m-am întors și mi-am căutat alt loc de muncă, pentru că vroiam să fac mai mult.

Nu te-a tentat să rămâi la Bruxelles?

Nu, nu mi-ar plăcea să plec din țară. Îmi place să călătoresc, dar nu aș vrea să plec din țară. M-am întors și m-am angajat la Raiffeisen Banca Agricolă, unde se căuta un Project Manager. Am lucrat acolo între 2001-2004, la început am făcut site-ul băncii, într-o săptămână, apoi am făcut merchandising și semnalizare, am trecut și prin rebranding, de la Raiffeisen Banca Agricolă – la Raiffeisen Bank. Apoi m-a contactat o firmă de head-hunting, se căuta un Marketing Manager pentru Banca Românească. Mi s-a părut interesant și am vrut să fac mai mult, să văd dacă pot să coordonez o echipă. A fost challenging, pentru că acolo lucrurile nu erau așezate și am luat-o din aproape în aproape. A trebuit să văd cum e să lucrezi cu oamenii, să știi să evaluezi ce propune fiecare, să învăț toată partea tehnică, dar și umană.

La un moment dat a intervenit ceva. În 2008 am rămas însărcinată, am născut la sfârșitul acelui an, iar după aceea am rămas acasă un an și trei luni, ca să am grijă de băiețelul meu, Ștefan. În momentul acela am ieșit un pic în afara sistemului, am ieșit din rutină și m-am mai liniștit un pic, am avut timp să mă gândesc dacă ceea ce fac este și ceea ce este menit să fac.

2009, anul-cheie

Fără a fi fatalistă, Cristina a învățat să caute semnale, răspunsuri, confirmări. Dar nu în cei din jur sau vreo divinitate – ci în ea însăși. Cred că e un model care ar putea să ne inspire, și o idee la care merită să reflectăm: aceea că lucrurile stau în puterea noastră. Pe mine, cel puțin, m-a convins. 2009 a fost, pentru Cristina, anul-cheie, pentru că după nașterea băiețelului ei a avut timp să reflecteze la gânduri care îi dădeau târcoale de ceva vreme și să caute răspunsuri la întrebări mai vechi.

Ce s-a întâmplat, mai exact, în 2009?

2009 a fost anul-cheie pentru mine. Primele șase luni au fost dedicate copilului, ne-am aranjat viața în jurul lui, iar după aceea am început să mă caut pe mine. Și mi-am dat seama că e ceva fundamental care nu mă mulțumește, care nu mă împlinește, din punct de vedere profesional. Eu cred că noi toți știm dacă suntem în locul potrivit sau nu. Dacă ești cât de cât conștient de ceea ce se întâmplă, în general, de ceea ce trăiești, ce simți – nu ai cum să nu știi dacă e ceva care nu merge.

Și am început să fac diverse cursuri. M-a atras partea creativă: pictură, cursuri de creat bijuterii, mozaic, pictură pe ceramică. În același timp făceam și coaching, ca să văd ce îmi place, la ce sunt bună. Am ajuns să cred că fiecare dintre noi venim cu niște talente. Și cu cât munca pe care o faci este mai legată de acele talente – cu atât ești mai bucuros de ceea ce faci și iese și o treabă mai bună.

Te-ai mai întors la bancă?

Da, în martie 2010, dar am continuat să mă gândesc să fac altceva și după aceea. Mi-am dat seama că vreau să fac altceva, dar nu știam ce anume. Și nu vroiam să mă arunc aiurea. Am încercat să fac ce-mi place în paralel, dar nu funcționa așa, seara, după serviciu, pentru că nu aveam suficientă energie când veneam acasă, și vroiam să stau și cu copilul, nu să fiu o mamă care își lasă copilul ca să își urmeze pasiunea vieții. Eu le vroiam pe toate – și familia, și copilul, și prietenele, și pasiunea și jobul. Nu s-a putut totul…

Nu se poate să le ai pe toate?

Nu s-a putut totul în felul ăsta, împreună cu jobul care nu mă reprezenta. Și atunci am avut niște discuții cu partenerul meu, i-am zis că aș vrea să încep să fac ceva pe cont propriu, dar mi-ar trebui un an-un an și jumătate, ca să-mi dau seama dacă se leagă, dacă ceea ce visez eu are și o bază în partea materială. Pentru că pe termen lung vreau să fac ce îmi place, dar să satisfac și partea materială. Așa mi se pare sănătos. Am discutat și am hotărât să îmi dau demisia, eu aveam și niște economii din perioada în care am lucrat la bancă, nu foarte mult, dar destul cât să încep. A fost de acord, oricum, noi tot vorbeam despre asta, dar nu aveam curaj să mă arunc. Mi-am dat demisia pe 5 ianuarie 2012 și pe 9 februarie am plecat din bancă.

Ce au zis cei din jur când ți-ai dat demisia?

Părinții – și ai mei, și ai partenerului meu – m-au susținut. Colegii au fost dezamăgiți, întrebau: cine o să ne mai aducă culoarea în birou? Șeful meu a fost sfătos, m-a întrebat dacă m-am gândit că nu e un moment bun, pentru că e criză, dar i-am spus că am ajuns într-un punct în care simțeam că nu mai puteam să fac ceea ce făceam.

Dar s-a întâmplat ceva la momentul respectiv, când ai decis să îți dai demisia, sau pur și simplu nu ai mai vrut să continui în bancă?

Nu s-a întâmplat nimic special, la un moment dat s-a umplut paharul și am simțit că nu mai pot. Nu primeam înapoi ceva care să mă umple de bucurie. Era totul despre trebuie, repede, criză, era totul în grabă. Și acum alerg, dar e altceva. Simțeam că nu acolo era locul meu.

Deci te bântuia gândul ăsta…

Da, mă bântuia de vreo doi ani, dar nu eram suficient de sigură că indiferent de ce o să se întâmple, o să mă descurc. M-am mai maturizat în ultimul an și mi-am dat seama că e important să fac ce îmi doresc. Pentru că acesta e modelul pe care vreau să i-l dau băiatului meu.

Asta e teoria mea, cred că dacă facem cumva să ne împlinim acele talente unice pe care le-am primit, ar trebui ca lucrurile să se așeze natural și în partea financiară. Eu mi-am riscat cariera, ca să văd dacă teoria mea e fundamentată. M-am gândit: am 37 de ani, dacă nu risc acum – când o să risc? La 60? Toată lumea mi-a spus că nu e momentul potrivit, pentru că e criză. Dar nu cred că o să se termine criza în doi ani. Și nu pot să mai aștept încă zece, până când o să treacă criza… Așa că am discutat cu partenerul meu și mi-am dat demisia, am zis că un an – un an și jumătate încercăm. Și dacă nu funcționează, mă angajez în altă parte. Vreau să fac ceva care să îmi placă și să mă bucur de asta. Îmi plăcea și la bancă, dar nu era pasiunea vieții mele. Nu îmi străluceau ochii când făceam munca aceea. Ceea ce făceam la bancă nu mă reprezenta și îmi consuma foarte multă energie.

Mi-am dat un ultimatum în vacanța de iarnă, la sfârșitul lui 2011, am așteptat un semnal că e ok să continui – dar nu a venit niciun semnal. Mi-am dat seama că singurul semnal trebuie să îl dau eu. Că trebuie să fiu curajoasă și să îmi asum asta, chiar dacă nu știu dacă o să-mi iasă.

Te ghidezi după astfel de semnale? Ți s-a mai întâmplat să ți se confirme în felul ăsta niște alegeri?

Da, eu mă uit după niște semne, adică atunci când lucrurile ies natural, consider că acela e un semn, că e firesc. În momentul în care vezi că ceva e forțat, nu iese, nu se întâmplă – înseamnă că trebuie să te duci în altă parte.

Prima colecție, prima prezentare

Dacă, în cazul multor antreprenori, trec luni bune sau chiar ani până când ideile lor prind viață, în cazul Cristinei lucrurile s-au întâmplat destul de repede. O scurtă pauză, un grup de prieteni și câteva sfaturi – și a apărut prima colecție de haine! Sigur, nu atât de ușor precum sună. Dar dacă ne gândim că în aprilie 2012 încă punea lucrurile la cale, iar pe 7 iulie s-a desfășurat prima prezentare a colecției, se poate spune că a fost o cursă contra-cronometru!

Crezi în destin? Că lucrurile trebuie să se întâmple într-un anumit fel?

Nu, nu cred asta, cred că pot fi multe variante. Dar anumite căi sunt mai plăcute, mai naturale, firești – pe astea trebuie să le cauți, pentru că sunt ale tale. Și sunt unele mai forțate, care sigur nu trebuie să se întâmple.

Spuneam că am făcut coaching, cu o prietenă, și ea mi-a dat o unealtă care m-a ajutat foarte mult și pe care o folosesc în continuare: propriul observator. Indiferent de ce se întâmplă – că ești veselă sau supărată, observă-te. Ce te-a supărat? Ce te bucură? Ce nu te bucură? Eu nu știam ce-mi place. Dar am făcut asta și am aflat. Am descoperit ce-mi place: culorile, texturile (să fie fluide, fine la atingere), pietrele semiprețioase, amenajările interioare, ideea de frumos. Așa că m-am gândit să fac ceva în zona asta.

Cum ți-a venit ideea să creezi haine?

Natural, începusem deja de vreo doi-trei ani să îmi creez haine, pentru mine. Să îmi caut croitoreasă, materiale, să mă gândesc la modele. Pentru că simțeam deja nevoia să îmi exprim feminitatea și prin haine, ceea ce port să reflecte felul în care mă simt. Dar pentru că lucram într-o corporație, există anumite standarde. Trebuia să mă îmbrac într-un anumit fel. Iar hainele pe care le găsești de cumpărat, pentru femeile care lucrează în corporații, sunt destul de bărbătești: taioare masculine, pantaloni, costume lipsite de culoare, doar gri, negru sau bej. Și am început să îmi fac haine, am cumpărat materiale, am găsit pe cineva cu care m-am înțeles bine și am încept să lucrăm împreună. Apoi, cu ajutorul unor prieteni, am pus totul la cale. După două ieșiri la masă m-au convins, în aprilie, anul acesta, să îmi lansez colecția de haine pe 7 iulie. Atunci a început vria.

Și ai avut prezentarea?

Da. A fost foarte frumos, am avut 39 de modele. Am fost emoționată, mai ales când a trebuit să vorbesc, dar concluziile celorlalți au fost că fac lucrurile cu pasiune, că am acea strălucire în ochi, și am avut și comenzi. Am avut un feedback bun. Continui să creez, să fac prezentări, am mai mulți furnizori cu care lucrez. Caut să fac lucruri de calitate și la un preț fair și pentru mine, ca să îmi recuperez costurile, dar să fie fair și raportul calitate-preț.

De la Clothes to love – la Things to love

Cum era de așteptat, planurile Cristinei Lepădatu nu se opresc la design vestimentar. Ci merg mai departe, la bijuterii, genți, pantofi și chiar design interior. Pentru fiecare are idei, planuri, proiecte – așteaptă numai momentul potrivit. Până atunci, s-ar putea să vă viziteze chiar la firma unde lucrați, pentru că a început deja să-și prezinte colecția acelora care nu au timp de shopping, direct la locul de muncă.

Te gândești să îți deschizi un magazin?

Deocamdată lucrez la site și mă folosesc de Facebook, acolo îmi promovez colecțiile. Vreau să îmi deschid un atelier, unde să vină clientele la probă, să fac miniparty-uri acolo. Nu vreau deocamdată să îmi deschid magazin, pentru că asta presupune cheltuieli și nu vreau să cresc prețurile hainelor. Cum spuneam, aș vrea să am un atelier în care să dau un fel de petreceri la care clientele să vină, să probeze creațiile mele și să le fac haine pe măsurile lor.

De unde îți vin ideile pentru modele?

Le am în minte, nu știu, nu le caut în mod special. Mă mai uit prin reviste din când în când, mă mai uit pe site-uri ale designerilor cunoscuți, dar nu fac asta cu regularitate. Pur și simplu fiecare material îmi spune ceva. Și îmi plac simbolurile femeilor puternice din istorie – Cleopatra, de exemplu, sau alte femei puternice, dar feminine.

Care sunt planurile pe termen lung?

Proiectul de design vestimentar se numeșe Clothes to love, adică sunt acele haine pe care să le iubești. Este o bucățică dintr-o umbrelă mai mare – Things to love, din care vor mai face parte bijuterii din pietre semiprețioase, genți – care să fie comode, practice, ușoare, dar să arate și bine și pantofi – balerini comozi, ușori, feminini, sexy. Și amenajări interioare. Am început deja să învăț, să îmi dau seama ce îmi place.

Spuneai că ai 37 de ani și acum e momentul să riști, pentru că nu îți permiți să aștepți să treacă criza. Povestea asta are legătură cu vârsta?

Nu știu, poate că are legătură și cu vârsta, poate că dacă aveam 25, mai amânam. Dar la 37 m-am gândit că nu e cazul să o mai amân. M-am întrebat dacă nu era mai bine să încep asta mai devreme. Dar mi-am dat seama că mai devreme nu aș fi fost pregătită. Pentru că îți trebuie o anumită maturitate. Între timp m-am întâlnit cu oameni, am trecut prin tot felul de lucruri, am ținut prezentări în fața a 200 de oameni, am vorbit cu directori de sucursale, care coordonau regiuni întregi, cu președinți de bancă, cu tot felul de oameni influenți. Conversațiile cu ei m-au îmbogățit și toată munca pe care am făcut-o până aici m-a ajutat, nu o regret. E un moment în toate, nu am făcut asta mai devreme pentru că nu eram pregătită. Nu trebuia să fie nici mai devreme, nici mai târziu.

Ce ai aflat despre tine în ultima jumătate de an?

Că sunt destul de matură să îmi împlinesc toate dorințele și că eu sunt singura care poate să fie responsabilă de fericirea și de împlinirea mea, că nu o să vină nimeni altcineva. Dacă dai vina pe altcineva, pretențiile astea sunt pierdere de timp. Deci am aflat că pot și că ține doar de mine. Am mai aflat că atunci când faci ceva din pasiune, merge ca uns. Se întâmplă natural. Trebuie doar să-ți dai voie. Dar, da, trebuie să ai curajul să te descoperi.