Pierdut încredere. O declar nulă?

Se întâmplă uneori ca așteptările să ne fie înșelate.

Se întâmplă ca deznodământul unui proiect sau al unei relații să nu fie în acord cu ceea ce am sperat să fie.

Se întâmplă să investim încredere și eforturi fără ca acest lucru să producă rezultatele pe care ni le-am dorit.

Se întâmplă să avem eșecuri care, în mod firesc, ne fac să devenim reticenți în a mai repeta experiența. Uneori devenim într-atât de reticenți încât refuzăm să reluăm nu numai acea experiență ci și orice altă experiență care ar putea semăna cu aceea. Declarăm nulă încrederea într-o întreagă categorie de oameni sau proiecte – uneori chiar și în noi inșine – generalizăm pentru a ne proteja de un nou eșec, de o nouă suferință.

Ați auzit oameni spunând: nu am încredere în doctori, în avocați, în acțiunile umanitare, în femei/ bărbați, în justiție, în vaccinuri? Eu am auzit. Lipsa totală de încredere în cele de mai sus și în câte și mai câte, culminând cu lipsa de încredere în propria persoană sau chiar în viitor.

Se întâmplă însă ca încrederea pe care o “pierdem”să nu fi avut de ce să existe încă din capul locului, deoarece ne-am amăgit: ne-am formulat așteptări utopice, ne-am bazat pe premise nerealiste sau pe o descriere a situației (sau persoanelor) care avea prea puțin a face cu realitatea. În acest caz, sfatul restaurării încrederii cu orice preț pe care autorii motivaționali ni-l dau adeseori poate fi unul neinspirat: putem cădea în capcana de a repeta la nesfărșit același eșec. În acest caz, plasarea încrederii a fost dintru început eronată. Ne putem plânge oare atunci când pierdem ceva care a fost din capul locului construit greșit?

Nu, încrederea nu trebuie niciodată declarată nulă, zic eu. Uneori trebuie declarate nule premisele pe care am construit-o și unele dintre locurile în care am plasat-o (proiecte, persoane etc.). Trebuie să o regândim, să o plasăm cu mai mare atenție, să reconstruim drumul care nu s-a dovedit cel bun. A declara nulă încrederea, a generaliza pornind de la o experiență nereușită înseamnă de fapt să declarăm nule aspirații, valori, vise, soluții reale, șanse. E un preț mare, cred. Mult prea mare. Și de cele mai multe ori profund nedrept.