Poveștile care strâmbă lumea
Pe strada care duce către școala copiilor mei văd des elevi, evident. Nu mi se par deloc diferiți de modul în care arătam noi la vârsta lor. Agitația, gălăgia, mersul, modul ușor neîngrijit de a se îmbrăca și încălța, teribilismele, coșurile de pe față, toate sunt acolo, copii noștri nu s-au transformat în mutanți, puteți sta liniștiți.
Ce au în plus? Telefoanele mobile, pe care le utilizează așa cum le-am fi utilizat și noi dacă le-am fi avut la îndemână. La unul dintre acele telefoane o elevă povestea cuiva cum a dat: „două milioane trei sute pe ghetele alea.” Fata nu cred că avea mai mult de 14 ani ceea ce înseamnă că ea n-a văzut niciodată o bancnotă pe care să scrie o sumă cu mai mult de două zerouri, în plus, toate prețurile pe care le vede în magazine și pe net nu sunt exprimate în milioane de lei. Am aflat de la copiii mei că și la ei în clase se discută în sute de mii și milioane de lei, așa că i-am învățat să convertească în banii pe care-i știu ei.
Dar ce importanță are cum exprimă niște copii prețurile telefoanelor, ale „țoalelor” sau ale meniului de la mai știu eu ce fast-food? Ei bine are, pentru că lumea din jurul lor, deși transmite anumite semnale, este distorsionată de părinți (în primul rând) cu povești din timpuri trecute în care aveau milioane de lei. Poveștile și modul în care se spun aceste povești transformă lumea la care se raportează copiii noștri și o distorsionează. Și noi am pățit la fel, dar asta nu înseamnă că este bine.
Trăim cu povești spuse de alții și acestea ne influențează mai mult decât realitatea pe care o vedem cu ochii noștri. Atunci când un copil vorbește despre milioane de lei, pe care el nu le-a văzut niciodată și conferă această valoare unor obiecte care, în realitatea obiectivă, costă câteva sute de lei, avem o problemă de adaptare la mediu și un mod nefericit de a ne ține copiii captivi într-o lumea a noastră. În loc să ne schimbăm noi (părinții, profesorii, etc.), sucim mințile copiilor pentru a ne fi nouă mai ușor. În loc să facem noi efortul de a ne adapta la realități, turnăm în mintea copiilor poveștile care ne fac nouă viața mai comodă. Acel „Ehe, pe vremea noastră era mai bine, nu ca acum” a devenit noul nostru slogan, deși ne enerva atunci când eram tineri. Putem extrapola la niște subiecte foarte sensibile și putem dezbate pe temele astea ani de zile cu argumente pro și contra.
Pe subiectele mai puțin sensibile, acest mod de a trăi în poveștile altora ne transformă în prizonierii celor care spun poveștile. Gândiți-vă că voi sunteți copiii și șefii voștri sunt părinții, v-ați angajat de curând și lumea vă povestește despre cât de bine este în organizație, cum colegii se înțeleg minunat, cum se mărește salariul la fiecare 3 luni, cum compania este ca o mare familie. Ceea ce observați este că la cafea și la țigară se bârfește, salariul nu se mărește așa de des pe cât susține șeful și compania este o mare familie, dar cu un tată bețiv și o mamă depresivă. Rezistați, însă, un an, doi, trei, vă obișnuiți cu situația și începeți să credeți că poveștile de la început sunt adevărate pentru că altfel n-ați fi rezistat trei ani. Vine momentul în care aveți, totuși, nevoie de o recunoaștere (financiară sau de orice altă natură) și vă duceți la șef pentru această recunoaștere. Șeful încep să vă toarne placa (pe care o crede și el) despre cum vi s-a mărit salariul, despre ce atmosferă frumoasă este în firmă și cum toți colegii sunt ca o mare familie. Sunteți deja prizonier într-o lume strâmbă. Vestea proastă este că mai toate lumile sunt așa pentru că sunt povestite de cei care nu vor să se schimbe sau să schimbe ceva, așa că e mai ușor să înflorești povestea.
Lumile reale pe care poveștile le înfrumusețează nu se vor schimba dacă poveștile pe care le spunem ne oferă confortul psihic, chiar dacă sunt niște minciuni. A ne adapta la realitatea din jur, a recunoaște problemele și a crea povestea reală (cu bune și cu rele) este un proces dureros de ieșire din zona de confort și de luptă cu cei care trăiesc în poveste (mult mai mulți decât cei care văd realitatea).
Cât despre șefi, cei buni creează o poveste neromanțată, iar liderii geniali transformă realitatea în așa fel încât povestea frumoasă să fie și reală. Primul pas este, însă, să ne uităm în jurul nostru și să vedem realitatea, să comparăm cu povestea și să ieșim din ea, dacă nu este cea reală, să vedem dacă putem trăi în realitatea pe care o vedem sau preferăm povestea. Ca în Matrix, să alegem pilula roșie sau pe cea albastră, dar, măcar, să avem luciditatea de a nu suci mințile copiilor noștri.
Newsletter-ul Portal HR
100% fără spam