România pierde pariul pe longevitate: ce poate face HR-ul

România se clasează pe ultimul loc în UniCredit Longevity Index 2025, cu un scor de 22,03 puncte din 100, ceea ce o plasează mult sub media europeană și evidențiază vulnerabilitățile structurale în ceea ce privește susținerea unei vieți lungi și sănătoase. Indexul evaluează performanța țărilor în patru domenii-cheie: comportament individual, sistem medical, mediu fizic și circumstanțe sociale, toate esențiale pentru o îmbătrânire activă și demnă.

Conform proiecțiilor prezentate în cadrul Longevity Economic Forum 2025 organizat de UniCredit la Milano, speranța de viață în Europa va crește în medie cu 4,5 ani până în 2050. Totuși, speranța de viață sănătoasă, adică numărul de ani trăiți fără boli de invaliditate, va crește doar cu 2,6 ani, până la 67,4 ani. Această tendință adâncește un decalaj critic între durata vieții și calitatea efectivă a acesteia, cu implicații profunde pentru politicile de sănătate, piața muncii și sistemele de pensii.

Economia longevității: de la provocare demografică la oportunitate economică

„Economia longevității nu înseamnă doar să trăiești mai mult. Este vorba despre remodelarea industriilor, a strategiilor de investiții și a societății însăși”, a subliniat Michael Spence, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, în cadrul forumului de la Milano. Spence atrage atenția că modelele tradiționale de tipul „muncă – pensie” sunt deja depășite într-un context în care populația de peste 65 de ani se va dubla până în 2050.

În acest nou ecosistem, conceptul de „a doua carieră”, învățarea continuă și traseele educaționale flexibile devin indispensabile. Pentru profesioniștii din HR, aceasta înseamnă că trebuie să regândească parcursurile profesionale, să dezvolte politici de wellbeing intergeneraționale și să investească în re-skilling constant. Nu este vorba doar despre adaptarea la schimbare, ci despre modelarea unei organizații sustenabile într-o economie unde angajații pot activa până la 70+ ani.

România între aspirații și realitate

Chiar dacă România are un scor extrem de scăzut în Longevity Index, datele din Empowered Living Indicator (ELI) – un indice complementar care evaluează aspectele subiective ale bunăstării precum libertatea personală, relațiile sociale și satisfacția de viață – arată un scor de 58,86. Această diferență semnalează un potențial nevalorificat: românii aspiră la o viață împlinită și echilibrată, dar lipsesc infrastructura și politicile care să sprijine această dorință.

În timp ce țări ca Germania, Austria, Slovenia sau Italia se clasează în topul indexului UniCredit, reflectând investițiile în sănătate publică, politici sociale robuste și infrastructuri prietenoase cu vârstnicii, România suferă din cauza subfinanțării sistemelor de sănătate și educație, a inegalităților socio-economice și a lipsei de politici coerente pentru active ageing.

O responsabilitate strategică pentru HR și companii

Într-un context în care Uniunea Europeană estimează că până în 2050 vârsta medie a populației va depăși 49 de ani, companiile din România trebuie să devină parte activă a adaptării la economia longevității. UniCredit subliniază în raportul său că firmele pot câștiga un avantaj strategic dacă înțeleg că longevitatea presupune investiții în „capitalul cerebral” – acele abilități cognitive, emoționale și sociale care susțin inovația, adaptabilitatea și reziliența.

De la asigurarea sănătății mentale la traininguri de carieră în etapa 50+, de la politici de flexibilitate și telemuncă adaptate seniorilor, până la parteneriate cu sistemul educațional pentru reconversii inteligente – HR-ul devine esențial în transformarea acestei tranziții demografice într-o oportunitate economică.

Ce urmează?

Datele prezentate de UniCredit, în parteneriat cu National Innovation Centre for Ageing din Marea Britanie și Fidelity International, arată clar: viitorul muncii este longeviv, educația este nelimitată, iar bunăstarea angajaților nu mai poate fi separată de performanța economică.

Pentru România, provocarea este imensă. Dar la fel este și potențialul. Ceea ce lipsește, în fond, nu este dorința de a trăi bine și mult – ci infrastructura care să susțină această aspirație. Iar aici, companiile pot și trebuie să preia inițiativa.