Ziua lui “trebuie”

E luni de dimineaţă. E soare, poate plouă? De nu-i concediu, probabil nu contează… E ziua lui trebuie să merg la muncă. S-au scris chiar cântece despre celebra şi trista zi de luni.

E luni, dar oare trebuie? Şi dacă nu trebuie dar vreau face vreo diferenţă? S-o luăm metodic…

Să-ncepem deci cu trebuie. Mie îmi place să-l numesc prilej de scuze. Pentru că nu-i aşa, dacă tot trebuie să merg la muncă am şi o scuză că e greu şi că nu-mi place. Sau dacă trebuie să fac ce-mi spune şeful, am scuza că doar execut ce-aud şi pot să comentez ce nu-mi convine. Şi dacă trebuie să merg la job-ul la care-mi spun părinţii sau alţii dintre cei care contează pentru mine (deşi data de naştere mi-a garantat şi drept de vot şi autonomie)  am scuza că pot fi nefericit(ă) şi poate chiar neperformant(ă). Pentru că, nu-i aşa, n-aş vrea… dar trebuie.

Dar oare trebuie? Pentru că nu, nu trebuie să merg la muncă dar vreau să mă-ncadrez în ceea ce mi se pare potrivit pentru nivelul meu de viaţă. Şi dacă merg la job-ul pe care-l am acum, chiar dacă nu e job-ul vieţii mele fac asta pentru că eu aleg (un alt “model” de vreau) să nu consider alte posibilităţi.  Şi nu, nu trebuie să fac ce-mi spune şeful, însă nu vreau să îmi asum din consecinţe. Şi nici ce-mi spun părinţii (sau alţii)  nu trebuie să fac doar că aleg să nu mă cert cu ei sau să-i dezămagesc cumva.

Şi-acum să ne imaginăm o zi de luni în care nu trebuie ci vreau. Adică nu mai sunt un amărât sau amărâtă ce împotriva propriei voinţe se târâie afară din necesitate  ci o persoană care, după o evaluare onestă a situaţiei, decide că sunt mai multe motive întemeiate pentru care vrea să facă asta chiar dacă nu e în totalitate ce-şi doreşte pentru restul vieţii.  Din prizonier al unei existenţe pe care n-o vreau dar trebuie s-o am, devin cel responsabil de ceea ce se intamplă. Ce-nseamnă practic?  Libertate de alegere. Adică nu sunt obligat (vezi trebuie) ci vreau/aleg.  Şi cum se face asta? Prin, ceea ce eu numesc  onestitate aplicată către propria persoană. Adică să nu fie o problemă să recunosc că nu, nu trebuie să merg la muncă, dar nu vreau să ajung pe stradă sau dator(oare) şi că aleg să imi păstrez statutul de persoană responsabilă şi-aflată la cârma existenţei mele.

Modelul meu de luni vine cu vestea bună că pot alege şi deci vreau.