Despre întrebări și răspunsuri

O întrebare incomodă face uneori mai mult bine decât o mie de laude sau zeci de afirmații adevărate, soluții sau verdicte…

Toate cele de mai sus sunt unele față de altele într-un raport similar cu peștele și undița: este desigur un gest nobil să oferi unui flămând un pește care să-i ostoiască foamea. Este însă mult mai util să-i oferi o undiță care să-i dea posibilitatea să-și rezolve singur problema pentru tot restul vieții. Nu credeți?

Soluțiile și laudele sunt pești: ne pot potoli “foamea”, ne pot reconforta și ne ajută – fără dar și poate. Avem nevoie de așa ceva și din fericire se găsesc destui care să ni le ofere (discutabil care le sunt motivațiile, dar nu acesta vreau să fie subiectul). În schimb, o întrebare potrivită poate deschide calea către știința pescuitului – deci către nenumărați pești. Cu alte cuvinte, adevărata soluție a oricărei probleme, adevărata confirmare,  adevăratul răspuns, nu poate veni decât dinlăuntrul celui care se confruntă cu acea problemă, a celui care trebuie să decidă ce este mai bine pentru el.

Ce carieră să urmez?

Cum să rezolv un conflict?

Ce e mai bine să fac?

Care este valoarea mea?

Sunt întrebări pe care le punem și care ni se pun, le punem mai des sau mai rar, în funcție de gradul de încredere în noi înșine. Ni se pun mai des sau mai rar, în funcție de credibilitatea pe care o avem în ochii altora. Uneori punem aceste întrebări direct, alteori cerem neexplicit răspunsuri – prin comportamente ezitante, oftaturi lungi și priviri umede.

Omul care se trezește în fața unei asemenea întrebări poate avea de furcă: se poate confrunta cu tentația foarte omenească de a crede că deține adevărul și de a dori să-l împărtășească celuilalt pentru a-l “lumina”. Cedând acestei tentații, indiferent dacă ceea ce are a răspunde este sau nu un adevăr, omul cu pricina uită un lucru: problema nu este a lui, deci nici soluția nu poate fi a lui.  În cazul în care “adevărul” respectiv convine celui care-l cere, e confortabil; în caz contrar, se poate trezi în situația mesagerului care aduce o veste proastă: decapitat. Credeți-mă, știu despre ce vorbesc: sunt un om cu intuiții bune și logica destul de antrenată: am avut adeseori răspunsurile “bune” la întrebările altora! Am descoperit însă că aceste răspunsuri nu valorează prea mult – și asta nu pentru că ele nu ar avea valoare, ci pentru că singurul răspuns într-adevăr util este cel pe care-l primim de la noi înșine și nu de la alții. Ne ajută mai mult să ni se pună întrebările potrivite, la care să găsim propriile noastre răspunsuri, decât răspunsurile în sine. Desigur, putem și trebuie să împărtășim altora din experiența noastra, le putem oferi o părere și putem manifesta empatie– ceea ce fac ceilalți cu această părere este și trebuie să fie decizia lor.

Oamenii nu au nevoie de răspunsuri potrivite, ci de întrebări potrivite. Din nefericire, de cele mai multe ori, întrebările potrivite dor.  Unii oameni reușesc însă să treacă peste durere, să-și dea un răspuns și să construiască singuri soluția problemei  lor (chiar dacă între timp au decapitat mesagerul, eu zic că merită).