Adevărații leaderi: rara avis sau doar incorect identificați?

Încheiam săptămâna așa: “ nu cred că există leadership de bună calitate în absența abilității de a empatiza. Din diverse motive, empatia este departe de a fi una dintre calitățile selectate și cultivate în organizațiile noastre. Să fie acesta unul dintre motivele pentru care în general ne plângem de lipsa leaderilor reali?”

O verificare (cel puțin teoretică) a afirmației că empatia este un ingredient important al leadershipului de bună calitate, o poate reprezenta analiza leadershipului atunci când empatia este absentă. Tipul de persoana prin definiție lipsit de empatie este narcisistul (o descriere mai amanuntita a acestui tip de om am incercat sa fac in seria intitulala “omul-dominat-de-ego”) – asadar, haideți să privim un pic leaderul narcisist: autoritar, inflexibil, “conștient de propria-i valoare”, capabil să-și urmărească scopul fără scrupule, determinat până la sacrificiu (de preferință, sacrificiul altora). Adeseori “toxic”, leaderul narcisist oprimă, manipulează, tensionează. Îl recunoaștem? L-am intalnit in vietile noastre profesionale? Aș îndrăzni să afirm că un răspuns negativ este foarte improbabil. Aș mai îndrăzni să afirm și faptul că leaderul narcisist este suspect de frecvent. Unii ar spune că orice leader trebuie să fie un pic narcisist. Oare? Oare această convingere este reflectarea unei realități sau doar rezultatul faptului că, dintr-un motiv sau altul, asemenea personalități ajung mai ușor în poziții de leadership?

Căutând bibliografie despre subiect, am dat de numeroase studii în acest sens. Ca să dau numai un exemplu, relevant și valid mi s-a părut: Reality at odds with perceptions: narcissistic leaders and group performance. (Nevicka B, Ten Velden FS, De Hoogh AH, Van Vianen AE.

Psychol Sci. 2011 Oct;22(10):1259-64. doi: 10.1177/0956797611417259. Epub 2011 Sep 19).

În general, cercetătorii sunt de acord: un leader cu trăsături narcisiste nu este mai eficient decât unul lipsit de acestea. Chiar dimpotrivă! Cu toate acestea, un leader narcisist și lipsit de performanță este mai ușor recunoscut drept “leader” decât unul  echilibrat, dar performant.

Atunci când căutăm să identificăm un leader, ne uităm după calități precum: încredere în sine, forță, viziune, determinare. Oare nu confundăm aceste lucruri cu trăsături precum: obsesie de sine, caracter dominator-opresiv,  idei fixe și încăpățânare? Oare numărul mare de leaderi narcisiști nu este (și) consecința acestui tip de eroare?

Narcisistul, spre deosebire de alte tipuri de personalitate, are și o motivație personală, puternică și specială pentru a ajunge în poziții de leadership. Își va dori cu ardoare acest lucru și va depune eforturi imense pentru a reuși – mult mai mari decât este poate dispus să depună un individ fără asemenea trăsături. Narcisistul este în stare să-și sacrifice viața personală pentru a ajunge leader. Un om echilibrat este mai puțin probabil să fie dispus la asemenea sacrificii. Ne induce această determinare în eroare? Lăsându-ne, spre exemplu, impresia că acel sacrificiu este făcut pentru “binele companiei”, “proiect” etc? Când de fapt sacrificiul este direcționat aproape în exclusivitate către satisfacerea unei nevoi foarte personale?

La polul opus, se află leaderul empatic. Studiile ne demonstrează eficiența leadershipului empatic (cu cifre, statistici etc). Cu toate astea, empatia este în general percepută ca fiind semn de slăbiciune, iar de la un “leader adevărat” ne așteptăm să fie “puternic”. Oare nu suntem și aici victimele unor confuzii?

Suntem cu toții familiari cu discursuri de tipul: “business e business; emoțiile nu au ce căuta”. Pe cale de consecință, empaticul – a cărui principală calitate este tocmai buna cunoaștere și folosire a limbajului emoțiilor nu are ce căuta în business? Mă indoiesc din ce în ce mai profund! A spune cuiva că trebuie să vină la munca lăsând emoțiile la ușa biroului este ca și cum i-ai spune că trebuie să-și lase mâna dreaptă acasă. Emoțiile fac parte din noi, ne vor însoți și influența pretutindeni – locul de muncă nu poate face excepție. Le putem reprima, ascunde, sufoca – dacă așa ne cere cultura organizațională sau șeful. Mă îndoiesc însă că rezultatul poate fi unul bun.

Notă:  da, este un articol în “tușe groase” și in care fac apel la etichete nu în întregime corecte politic. Da, în realitate există multe tonuri de gri și etichetele nu sunt bune. Ceea ce mi-am dorit nu a fost să postulez un adevăr, ci să provoc: poate că unele convingeri merită din când în când provocate și reverificate…