De ce corectitudinea gramaticală nu e un detaliu

Cei apropiați m-au auzit deja vorbind despre “teoria cratimei”; foarte pe scurt, nivelul de deschidere pe care îl am în comunicare scade invers proporțional cu cantitatea de greșeli gramaticale pe care interlocutorul mi le furnizează…

Sincer, atunci când văd într-un CV, ofertă sau mesaj o inflație de “i”-uri sau de cratime puse de-a valma (ori dimpotrivă, absente total din locurile în care ar trebui să fie așezate), simt o demotivare atât de mare încât cu greu mă mobilizez să mai citesc până la capăt. Atunci când o doamnă cu pretenții de intelectual rasat mă întreabă în scris dacă “m-ai dureaza mult?” sau un domn cu masterate și poziție de top manager îmi atrage atenția asupra scrisorii de intenție pe care mi-a “trimiso”, mă blochez.

Mă gândesc că pur și simplu nu-s un HR Manager cool… spun asta pentru că fiul meu mi-a explicat la un moment dat că “atunci când scrii pe messenger nu e cool să folosești cratima”… Poate că nici în CV-uri n-o fi cool, mai știi? Poate am îmbătrânit? Poate nu mai sunt la curent cu tendințele…

Un aspirant la o poziție de middle management îmi explica în scrisoarea sa de intenție: “Datorită crizei, am fost nevoit să accept temporal un post supt pregătirea mea. Acum, după criză, sunt convins că pot țintii mai sus”. În condițiile în care studiile pe care le prezenta în CV erau de-a dreptul superioare, iar pretențiile profesionale la fel de superioare, am găsit de cuviință să clasez respectivul candidat la respinși.

În interacțiunile verbale, lucrurile pot sta mai bine: nu se vede cratima și nici numărul de “i”-uri… Problema nu este însă pe de-a întregul rezolvată nici în acest caz: există riscul apariției formulărilor de tipul “am decât o mașină”, “mi-ar place să…” sau altele asemenea.

Din punctul meu de vedere, cunoașterea și folosirea corectă a limbii materne este o chestiune aproape la fel de importantă și de relevantă ca și igiena personală. Un mesaj scris corect este o dovadă de respect atât pentru destinatar cât și pentru propria persoană. Oricât m-aș chinui, nu reușesc să am deschiderea de spirit necesară pentru a interpreta o scrisoare de intenție cu greșeli gramaticale ca pe un gest “cool” sau scuzabil, nici nu sunt într-atât de înțeleaptă încât să admit că forma este secundară și numai conținutul contează… În plus, refuz să cred că pretențiile mele sunt nemăsurate atâta vreme cât bazele gramaticii se pun în clasele primare…